S-a crezut că poezia de inspiraţie rurală a atins vârful evoluţiei genetice şi că nu mai are mare lucru de oferit la început de mileniu. Cu toate acestea, o nouă direcţie avea să se contureze discret în ceea ce se numeşte generic „noul ruralism“. Este şi cazul lui Marius Aldea cu sinistra, o pastilă dulce-amară, însă mentolată puternic de oralitatea vie, de regionalisme şi arhaisme trecute prin sita argotică pentru a mima o realitate aparent haotică, exerciţiu nefast, dacă nu nimereşti spaţiul îngust dintre natural şi grotesc. Eroii „halesc“, sunt strigaţi „pulifriciule“, aici devine „icişa“, mama este „mămuca“. În prima parte, din cele patru ale volumului („d’ai casei“, „d’ale gurii“, „abateri. la ţară“, „abateri. la oraş“), ei sunt bine individualizaţi: neluţă se mişcă dezinvolt de la un capăt la altul al cărţii, cristina este înecata în fântână, cataramă este beţivul ce îşi bate soţia, fonană este „sărmanul fachir“ etc. Personajele memorabile, situaţiile tipic ţărăneşti, caracterul narativ şi parabolic îl fac pe autor tributar lui Marin Sorescu din La Lilieci, însă retorica morţii cu variantele sale şi pornirea subversiv-parodiantă la adresa modelelor arhaice vin din altă parte şi sunt cele ce îi particularizează scrisul.

Neluţă, personajul ce dă numele poemului introductiv, este întruchiparea hipnotică a contrariilor, un soi de haiduc ce nu poate transcende primitivismul decât prin moarte. Dar nu lucrul acesta atrage atenţia, cât tehnica aglomerării instantaneelor livreşti, repetivitatea riscantă, clişeizantă a topoilor literari: „neluţă l-a băgat în pământ pe tataie/ neluţă i-a mâncat zilele lu’ maica/ neluţă a dat cu cuţitul în stânga/ şi-n dreapta./ a stat ascuns./ s-a pupat pe gură cu ţiganii/ le-a spart instrumentele// neluţă a cântat din frunză/ în nopţile cele mai grele/ l-a mâniat pe dumnezeu/ urlând în ploaie/ sub zarzărul din faţa casei/ eşti frate cu mine doamne/ când dumnezeu a trăsnit copacul/ neluţă l-a sprijinit pe umeri/ cum duci acasă un prieten beat“. Numai că poezia nu înseamnă rescriere, ci răsturnarea sintaxei sau, cum ar afirma L. Jenny despre problema stilului, găsirea acelui écart, a unei noi strategii de semnificare, iar cel mai bine se realizează în sinistra prin legătura dintre viaţă şi moarte şi prin înfricoşătoarea lor comuniune: „râde la câinele din lanţ/ curând va băga furca în el/ fiindcă nu mai are ce să-i dea de mâncare/ neluţă va băga furca în tot/ şi va vorbi prin crăpăturile pământului/ cu tataie şi cu maica“ (neluţă).

Aproape că nu este vers care să nu intre în dialog serios sau ironic cu literatura sămănătorist-tradiţionalistă. Marius Aldea, mânat de apetenţa pentru spectacolul comico-tragic, intuieşte unde poate îngâna mecanismele greoaie ale unei poezii ce a făcut implozie sub propria greutate idilizantă, producătoare, adesea, de mitologii ridicole. El îşi acceptă postura sisifică a reconstituirii fără sfârşit, dar nu poţi să nu-i observi originalitatea când întoarce capul spre cititor şi schiţează un zâmbet cu subînţeles. Literatura religioasă şi ipostazele pioşeniei devin la Aldea o imensă farsă: „dacă vreo muscă/ intră în biserică părinte/ şi se pune frumos pe o icoană/ să o laşi să odihnească acolo/ să tragă cu trompa ei toată mila/ şi slava bunului nostru dumnezeu/ cine ştie pe tâmpla cui/ se va aşeza şi-l va face om“ (sfintele muşte). Ca să nu mai spunem de umorul negru şi sarcasmul blând-tăios cu care sunt împinse limitele liricii erotice: „am iubit/ o fată/ cu pământ sub unghii/ icişa sunt toţi/ care nu mai sunt// şi mi-a băgat degetul în gură/ să i-l sug“ (am iubit) sau de poezia postsimbolistă şi cea recentă a suicidului al cărei discurs este bagatelizat: „cu funia asta s-au spânzurat/ mai mulţi/ dar de priponit animalul cu ea/ e încă bună“ (funia).