Dincolo de zgomotul de fond generat de Centenarul Dada, anul ce tocmai s-a încheiat bifează cel puţin două titluri de referinţă pentru mişcarea iniţiată în capitala elveţiană acum un secol: TZARA. DADA. ETC. (Bucureşti, ARCUB, 2016), catalogul din colecţia lui Emilian Radu – escortat de semnăturile lui Henri Béhar, Erwin Kessler şi Cătălin Davidescu, şi Dada în direct de Petre Răileanu. Punctul lor comun este acela că încearcă să se îndepărteze de conceptualizarea excesivă, aridă şi dorinţa de a surprinde un context mai larg. Am mai adăuga, nu în cele din urmă, o psihocritică îndrăzneaţă şi ofertantă, mai ales când are ca reper perioada românească a lui Tristan Tzara. Este interesantă, astfel, o lectură în paralel, pentru a surprinde modulaţiile generate fie de iritarea justificată în faţa obscurităţii receptării într-un anumit spaţiu sau timp literar a dadaismului, fie de satisfacţia de a fi găsit o logică într-un traiect individual sau de grup, când acesta este greu de clarificat cu instrumentele clasice ale criticii literare.

Cu Dada în direct, Petre Răileanu propune un studiu captivant, viu, pe măsura titlului. Centrul de greutate îl constituie anii când se coagulează mişcarea la Cabaret Voltaire, ca în încheiere să ni se prezinte portretul de tinereţe al lui Tristan Tzara. Sunt ordonate date preţioase din jurnalul lui Hugo Ball, din Cronica de la Zűrich, din reviste, mărturii directe şi indirecte. Dar rezultatul nu este decât o secţiune în Dada prin ce relevă cel mai bine mecanismele închegării acesteia şi dinamica activităţii lui Tzara, care devine o constantă a cărţii. O relaţie interesantă, ce se citeşte printre rânduri este, pe de o parte, cea dintre Tzara şi Marcel Iancu, pe care Petre Răileanu îl numeşte „un revoluţionar discret“, un oximoron savuros, dacă te gândeşti la disputa mocnită dintre cei doi prieteni şi, pe de altă parte, între Tzara şi Hugo Ball care, deşi se retrage, lăsând afacerea pe mâna lui Tzara, rămâne în opinia autorului „un dadaist pur-sânge“. Sunt prezente, de asemenea, figurile mai puţin vizibile ale dadaismului, dar la fel de importante în coagularea şi evoluţia-i. Biografia controversată şi aventuroasă, cu destule suişuri şi coborâşuri morale, a soţiei lui Hugo Ball, Emmy Hennings ar merita ea însăşi o „cronică“ ce nu ar fi cu nimic mai prejos faţă de un scenariu hollywoodian. Ca să nu mai spunem de Arthur Segal, considerat de Răileanu un anticipator al imageriei din era digitală, sau profesorul de dans Rudolf Laban, ale cărui eleve animau atmosfera cafenelei.

Simpla consultare a titlurilor celor paisprezece capitole poate ghida cu privire la aspectele pe care autorul lui Gherasim Luca a dorit să le radiografieze. Se porneşte, cum era firesc, de la climatul din Elveţia, care în anii Primului Război Mondial devine „un fel de imens sanatoriu pentru bogaţi“. Sunt analizate formele noi de expresie, tot ceea ce ţine de performance-ul dadaist, ce înglobează poemul simultan, poemul bruist, poemul static, poezia fonetică şi poezia fără cuvinte sau ritmurile negre. Estetica dadaistă se constituie într-un „nou agregat literar“ pentru care funcţională rămâne doar „escamotarea referentului“. Inedită, dar logică prin prisma unor zone comune de interes, cum ar fi arta neagră sau arta populară românească, este ataşarea lui Constantin Brâncuşi la mişcare, fiind numit „un dadaist de ultimă oră“. Instructive sunt capitolele dedicate revistelor şi publicaţiilor Dada, precum şi glosarul numelor care reprezintă, în esenţă, un compendiu al avangardei. O observaţie justă ţine de statutul revistei Cabaret Voltaire, apărută sub directoratul lui Hugo Ball şi pe care Răileanu o consideră pre-dadaistă dat fiind programul său eclectic, spre deosebire de Dada ce se va afla sub conducerea lui Tzara. Studiul se încheie cu o „schiţă de portret a lui Tzara“ ce am putea-o alătura celei făcute de Erwin Kessler, prin „Facerea unui căluţ de lemn în ţara Tzara“, în TZARA. DADA. ETC. Grila psihanalitică aplicată scoate la iveală un personaj histrionic, locuit de contrarii, dezvoltând ceea ce am putea numi complexul Hamlet.

Tatonarea discursului identitar – discretă, de altminterea – nu se face neapărat printr-o focalizare pe originea evreiască şi românească a autorului celor Douăzeci şi cinci de poeme sau pe legăturile cu comunismul, cât printr-o ajustare ideo-estetică din care nu pot lipsi afinităţile cu cele mai importante mişcări artistice, între care futurismul, expresionismul sau cubismul, cărora dadaismul le-a rămas tributar şi, nu în cele din urmă, cu suprarealismul căruia i-a deschis calea spre o înţelegere aparte a artei. Dada în direct este un studiu de o certă importanţă, o mărturie în timp despre ceea ce este greu, astăzi, a depune mărturie şi anume sincretismul artei dadaiste.Are de partea sa prezentarea grafică bine echilibrată, numeroasele reproduceri după anunţuri şi reviste, ţinuta cvasi-academică, lejeră şi, mai ales, informaţia bogată.