A apărut, de curând, Opera poetică a lui Liviu Ioan Stoiciu, în două volume, care se opresc, totuşi, la anul 2000. Marcând două contexte evolutive, anul 1989 este cel care le separă, dar nu se întrevede vreo fisură în poetica autorului Craterului Platon începând cu acest reper temporal. De fapt, se împlinesc treizeci şi şapte de ani de la debutul său editorial, cu La fanion, dacă neglijăm cele două apariţii colective din Caietul debutanţilor, deloc nesemnificative, însă „lecţia“ de poezie rămâne în pas cu vremurile, la fel de pilduitoare. În cazul său, emblematică este coeziunea ideatică şi formală, unicitatea expresiei poetice, individualizarea ei, căci, deşi uşor identificabilă, a furnizat un rar proteism scriptural prin nuanţarea crescândă a tematicii şi a posibilităţilor de exprimare. Ceea ce denotă că ne aflăm în faţa unui scriitor autentic, nesupus canoanelor, care şi-a construit un sistem poetic cum la puţini creatori întâlnim. O demonstrează modul în care s-a efectuat ruptura de retorica neomodernistă, cum s-a realizat aşezarea în nucleul dur al optzecismului, căruia i-a imprimat net o direcţie şi, cel mai important aspect, felul în care s-a produs distanţarea de el.

Critica literară a observat, încă de la primele plachete, raportarea ireverenţioasă la tradiţie, precum şi punerea în deriziune a limbajului poetic consacrat. Au fost punctate, fără a se fi neglijat inventivitatea verbală, tentaţia „de a compromite gigantismul ca mod de gândire şi de manifestare“ (Eugen Simion) sau scurtcircuitarea discursului tradiţional (Gheorghe Grigurcu). De un egal interes este plasarea, prin secţiunea în carnea poemului, în linia avangardiştilor din tagma lui Apollinaire (Ion Bogdan Lefter) sau considerarea lui drept „un neo-suprarealist (sau un altfel de suprarealist)“ (Mihail Vakulovski). Astfel, realitatea ultimă a poeziei sale ar putea căpăta mai multe denumiri. Am putea-o numi suprareal sau suprarealitate, dar cel mai bine îi dă un sens prefaţatorul ediţiei de faţă, Răzvan Voncu, care aminteşte de „autobiograficul «mitizat» prin textualizare“ ce „se descompune rapid în viziuni halucinante, nu suprarealiste, ci subrealiste“. Tot autorul Istoriei literare a vinului… plasează elementul autobiografic într-o geografie onirică sui-generis, grăitoare ca densitate a posibilităţilor de semnificare, formată în jurul mitului „Macondo-ului personal“, dar nu unul „construit «în sus», în simbolic şi în nostalgie sentimentală, ci «în jos», în subconştient şi într-un amestec inseparabil de exaltare şi deriziune“. Am putea adăuga că poetul procedează într-un mod ingenios şi paradoxal în vederea „fabricării“ textului, pentru că, pe structura dicteului automat, este grefată o poetică a sincopei, fără ca ele să se anuleze.

Matricea poeziei sale o constituie Cantonul 248, un areal imaginativ ce se va extinde cu fiecare volum, ca în cele din urmă să îşi risipească graniţele de fum în memoria colectivă. În grupajul omonim din Caietul debutanţilor regăsim întreaga virtualitate a poeziei lui Liviu Ioan Stoiciu: mitologia personală, ironia bufă, nostalgicul camuflat în grotesc şi, mai ales, sublimarea livrescului prin jocul palimpsestic. Sunt schiţate, de asemenea, figuri ale dublului/ sinelui care aşteaptă să treacă la suprafaţă, peisaje fărâmiţate în oglinzile poemului şi, nu în cele din urmă, o tandră clovnerie a rememorării ce se ridică din apa limpede a textului la care, privind, putem deveni martorii unor experienţe derulate în regim nocturn: „în curtea internatului de băieţi unde/ sunt de serviciu, un stol de ciori ciuguleşte pesmeţi şi eu,/ sprijinit de canatul ferestrei-fotografie-în-culori,/ le tot privesc, transportat: sunt machiat de intrare/ în vis…// e o chiciură desprinsă din ochii tăi, lilieci, acrobato,/ azi, zic: păşteai, când eram mici,/ vaca pe zonă şi toată ziua nu ştiai decât să te baţi/ pentru o praştie, făcută/ din camera bicicletei de dame a lui tata, tu, fata/ picherului// dar întreaga proprietate a cantonului 248 e/ o distilerie: acolo/ eu nu mai pun, pe linie, melci şi/ monede, la turtit, avioane de plumb, capace şi blănuri/ ale măselelor scoase, cartofi, vrăbii şi ceaţă,/ acolo florile pământului se mănâncă între ele şi numai/ feţele de masă ce miros a mama, moartă,// acolo nu mai e îmbujorare, e/ mister“ (În curtea internatului).

Sunt aduşi în prim-plan o serie de topoi ce revin sub diferite înfăţişări. Putem vorbi, în cazul lui Liviu Ioan Stoiciu, chiar dacă sună pretenţios, de o ştiinţă a poeziei, dozată ideal de cenzura lucidităţii şi euforia creatoare, generând un lirism efervescent, plin de tensiuni ascunse. Scriitura sa evoluează concentric, capătă concreteţe şi structură de sine stătătoare, concurând dimensiunile realului pe care-l înlocuieşte poetic. Acelaşi ceremonial al înscenării, pe care îl reperăm şi în La fanion, îl vom găsi în întreaga-i poezie. Centrul său totemic, de o pură sacralitate, este memoria (de altfel, un volum de versuri se va numi Când memoria va reveni).Cum poezia lui Liviu Ioan Stoiciu îşi păstrează referentul, schimbarea unghiului de abordare de la o carte la alta este aproape insesizabilă, aşa cum are loc în Inima de raze unde avem acces la noi paliere mnezice. Din acest punct, totuşi, spectacolul grotesc ce îi alimentează poezia permite să transpară, în mod programatic, comedia textului în interiorul căruia poetul construieşte şi destructurează în acelaşi timp, dar dintr-un nobil orgoliu creator. „Cimitirul terfeloagelor“ este în sine o poetică definitorie care anunţă textualizarea lumii în această manieră. Totuşi, ea, chiar dacă tematic şi motivic volumele comunică subteran, este de o cuminţenie şi o concreteţe aproape elegiace, tânguitoare, de o salubritate a expresiei şi a viziunii contrastante, precum un răgaz, în ochiul furtunii, în O lume paralelă şi Poemele aristocrate (33). Ca, în Singurătatea colectivă (Noapte de dragoste străveche), să se revină, contrapunctic, la o tectonică încordată, fiind reluate vechi „poticneli“ discursive, povârnişuri urmate de urcuşuri sprintene, cult şi oral, dându-se o altă dimensiune reprezentărilor interioare.

Deloc îndepărtat de crizele timpului său, fără efuziuni şi lamentaţii retorice, Liviu Ioan Stoiciu reia fără inhibiţii mitul creatorului. Nu întâmplător, cu Ruinele poemului se poate ghici o schimbare de ton, de atitudine şi o mutare în plan referenţial. Mult mai vizibil acum, punctul de plecare este chiar poezia sau vârsta ei de aur (dacă ele n-or sălăşlui cumva în ungherele interiorităţii noastre fragile), se doreşte aducerea ei la condiţia primordială, „15 minute măcar: atât cât să/ se demaşte conştiinţa divină.“(Demascare). Dar tocmai pomenita „demascare“ presupune un dublu nivel al (de)codificării, ceea ce face din poet un mistic al utopicei perfecţiuni comunicative ce se dezvăluie, din când în când, ochiului „din interior“(Ochiul mistic). Pe celălalt versant, în Post-ospicii, criza se adânceşte, poetul expune convalescenţa „unei sintaxe în derivă“ (Un trepăduş), în „cimitirul plin de cărţi-morminte“ (Reînviere prin scris). Poemele sunt reluări ale ipostazelor dramatice date de întâlnirea cu numinosul, de iminenţa morţii sau de imposibilitatea de a comunica starea originară. Poemul animal (Crepuscular) este unul dintre volumele cu un înalt grad de autoreferenţialitate, o privire mult mai detaşată, unul dintre bilanţurile cel mai precis întocmite astfel de poet prin intermediul poeziei sale ce devine „Carte a Tălmăcirii, Crepuscular, Dicţionar post-oniric“. Dispunerea poemelor alfabetic, precum şi întocmirea unei anatomii a poemului nu fac altceva decât să oculteze prin farsă şi bufonerie gravă. Astfel, sunt scoase la suprafaţă tensiuni mai vechi care sunt regizate nu atât de un eu nostalgic, cât de unul agresat de prezent şi de lipsa miracolului poetic care doarme îngropat sub straturile istoriei demitizante ce a pus în mişcare „maşina de damblagit“. Am crede că poetul aderă la o religie bizară, necesară, totuşi, în paşnica sa capitulare,şi anume credinţa consolatoare în gratuitatea salvatoare a poeziei: „Miresme vătămătoare şi diferite forme de rătăciri, ba/ cânta şi cucul când a/ ajuns din urmă o biserică neterminată, pusă pe patru roţi,/ plină de gutui, cu/ limba scoasă. I s-a părut că/ are în faţa ochilor o adevărată întărire în/ necunoscut a graţiei sale, din tinereţe. Mai ales că era sub o impresie/ profundă, atunci, a sfatului/ unui venerabil şef de trib – să/ caute o biserică neterminată, mergătoare, şi să se roage în ea: că/ tăcerea,/ îndelung practicată,/ nu-i place lui Dumnezeu,/ deoarece i te ascunzi…/ Când a// ajuns-o din urmă, a constatat că, de fapt, biserica asta/ neterminată era o simplă căruţă trasă de cai,/ care scârţâie îngrozitor. Şi în care nu te puteai urca, să te rogi, fiind/ plină vârf cu/ tot felul de roade stricate, adunate la întâmplare, ale/ acestor vremuri.// Regăsit, s-a aşezat pe coada căruţei.“ (Coadă (O biserică mergătoare)).