Traian Ştef ni se dezvăluie ca un iremediabil romantic purtat de „daimonul” său iubăreţ, dar elanul nu îl poartă spre carnal şi visceral, ci spre un senzualism difuz, al decantărilor îndelungi. El construieşte un labirint al chemărilor, dă glas senzaţiilor ascunse în straturile memoriei, pune întrebări şi caută răspunsuri. Mai curând, iubirea este dizolvată livresc în sucurile textului, cu trimiteri la celebrele cupluri, numite sau sugerate, printre ele biblicii Adam şi Eva, miticii Ulise şi Penelopa, Orfeu şi Euridice sau perechile din poveştile româneşti. Lor li se adaugă un topos predilect, cum ar fi grădina Raiului, Ithaca sau „marea grădină a Curţii Împărăteşti“. Poezia sa de dragoste este o candoare răstălmăcită sub forma unor poveşti şi incantaţii surprinzătoare ca expresie, pentru că, în spatele unei armuri minimaliste, poemele amestecă registrele modern tăios şi pe cel blând tradiţionalist, fără ca suprafaţa poemului să facă vizibile fisuri supărătoare. Poetul expune cu naturaleţe şi dezvăluie o reţea a semnificaţiilor poeziei erotice ce se prezintă, de această dată, într-un suflu împrospătat, ca o căutare dincolo de restricţiile limitelor carnale: „Să topeşti toate simţurile/ Într-o sete mai mare/ Decît arsura apei tari/ Prin piele prin carne prin os/ Într-o foame mai mare“ (Toate simţurile).

Numai că abandonul nu poate fi posibil în totalitate, poetul îndrăgostit priveşte jocul erotic ca pe lupta încrâncenată dintre spirit şi materie, dintre raţional şi iraţional. Spaţiul de locuire sau de refugiu este cel al proiecţiei, în creier sau, eventual, în cuvintele care trebuie să aproximeze pragurile posibile: „Creierul meu ştie cum o femeie/ Fără vîrstă mi se va arăta/ Şi cum ne vom plimba într-o grădină/ Cu sicomori/ Femeia fără vîrstă/ Are o picătură sîngerie pe buze/ Atît îmi poate oferi/ E reală îmi zic/ Şi mă trezesc îndrăgostit// Mi-e teamă de creierul meu/ Cum scapă el cum pierd eu/ Mărunţişuri printre degete/ Cuvintele/ Cum poate creşte păianjen/ Cuvîntul rătăcit/ Copil din flori/ Viţel cu două capete/ Pitic la circul neuronal// Mi-e teamă de toate cuvintele/ Ca o compresă uitată/ Ca praful pe mobile/ Ca muţenia de bou înjunghiat/ Pe care creierul mi le pune/ Pe buze de îndrăgostit“ (Femeia din vis).

Ultima parte a cărţii, Poemul de familie, vine ca o contrapondere la Poemul de dragoste. Paseismul vibrant şi notele funeste se întâlnesc aici pe o altă treaptă cu iubirea. Figura centrală este „maica bună“ ce-şi curăţă „cu degetele chircite/ Ochii de vinişoarele calcifiate“, ea fiind, probabil, prezenţa feminină cea mai concretă a volumului. Secvenţa este o amărăciune a trecerii, pentru că la antipodul lui Eros se află Thanatos, moarte contra viaţă/ cuvânt: „A fost înmormântată/ Într-un minunat cavou/ Din marmură scumpă/ Într-un minunat cimitir/ Pe o alee mărginaşă/ Frumos trebuie să fi fost acolo/ Mai la capăt/ Fără prea multă lume împrejur/ Dar cu mai multe lacrimi/ Pentru că aşa se întîmplă/ La înmormîntările eşuate/ Cînd nu mai vin oficialii nici/ Cei care vor să se fotografieze cu ei/ Vin doar aceia care au/ De cine să se despartă pe cine să regrete/ Vin oamenii trişti rămaşi singuri“ (VII).

Poemul de dragoste al lui Traian Ştef este, totuşi, un triumf al celebrării acestui sentiment. Împotriva sfârşitului. Căci presupune „Să ai puterea asta/ S-o ţii într-un cuvânt/ Care umblă/ Prin moleculele poemului/ Ca o epifanie/ Asta este supremaţia dragostei“ (Să nu laşi sfârşitul lumii).