Excedat de convenţiile literare, Adi George Secară – spirit al demantelărilor, ermetizat în texistenţa-i cu virtuţi metafizice – face o echilibristică graţioasă pe linia subţire dintre viaţă şi text, nu prin recuperarea biograficului, cât angajat într-o jazz-poetică la capătului căreia găseşti întotdeauna insolitul fertil. Fără pretenţii de mitizare şi, cu atât mai puţin, de expunere emfatic-morbidă (poate cu infinită autoironie şi umor negru), ne devoalează în ADN-ul său scriptural-existenţial un apetit rar pentru rescrierea scenariului originar, căci la Anonimul Gălăţean, nume pe care şi-l câştigase prin acelaşi exerciţiu de contaminare livrescă, textul devine spaţiu catalizator şi vortex ideatic.

Eu, henric al -lea & muzele decapitate este, aşadar, un volum experimental, cu semnale paratextuale distincte şi, în acelaşi timp, derutante, dar salutare într-un demers cu mai multe trepte şi planuri, unde pot fi decelate, pe lângă o simbolistică voit evazivă, o cronologie şi o ierarhizare subiective de care trebuie să ţii cont în deplasarea spre periferiile concentrice. Astfel, ne anunţă autorul, avem de a face cu „scrieri de juneţe fezandate, un poemacbeth şi un pseudo-prolog la o piesă de teatru uitată“, „o cărticică sandwich“ care încadrează între două grupaje de poeme din 2014, „poemacbethul sau marea muzăreală“ şi „privirea de rubin a uzurpatorului“, un altul, scris înaintea debutului din 1998, „ochii de regină ai lui kierkegaard“.

De fapt, acesta din urmă trasează câţiva germeni recurenţi ai poeticii sale centripete, pentru că prezintă ŕ rebours nevoia de a interoga marile teme nu fără a se folosi de insolitarea deloc facilă, cu aerul ei absurd şi gratuit care doar al poeziei trebuie să fie: „domneai/ peste acel autobuz/ plictisit şi nepoluant/ – adică era un autobuz/ ce nu scrie versuri –/ pustiu şi cu sufletul/ mereu fuguţa, fuguţa/ după trupul de fiare şi roţi,/ prinzându-l în câte o staţie/ oarecare“ (domneai). Dincolo de idiosincrazia binevoitoare faţă de falsificatorii de poezie, dincolo de micile şi marile sentimente mutilate „în faţa zidului singurătăţii/ cu un pluton de versuri“, poetul găseşte o definiţie pe cât de simplă, pe atât de potrivită umanului în „maimuţa caraghioasă/ ce-ncearcă să imite-n goliciunea sufletului/ modelul divin“ (Cu trei paşi înaintea lui Kierkegaard). Astfel, Adi George Secară propune un parcurs poetic lesne identificabil, acela al fugii de literatură prin asimilarea bizară a ei, promiţând totodată că va fi „regele care va izgoni/ toţi poeţii din cuvintele lor“ şi „care va interzice existenţa muzelor“ (privirea de rubin a uzurpatorului – pseudo-prolog la o piesă de teatru –). Dar mai importantă este fidelitatea faţă de această etică personală care se instituie nu doar la nivelul declarativ.

Grupajul „poemacbethul sau marea muzăreală“, cel mai reuşit al volumului, este, în sine, o astfel de respingere a literaturizării, gest regizat după un scenariu pseudo-istoric cu iz medieval ce minează poeticul facil. Homerica invocaţie şi un ubi sunt tandru-sarcastic devin pretextul rescrierii poemului: „muză-călău/ unde este villon/ rimbaudpuşkinlermontov/ celansylviaplath/ luca/ constant/ iisus// cântă-i/ tu atotştiutoareo“ (V). Poemul reia în sine povestea generică în care încap toate scenariile posibile: „Căutându-şi ochii/ înţelege că este frumoasa fără cap// din cele o mie de mâini se ridică/ pleacă mai departe/ deşi departele nu mai este/ nici poezia/ (cititorul şi-a dat seama de asta deja)/ nici deşertul fără deşert/ nici aproapele/ nici lumea// ca într-un film (de) disney/ hotărăşte că povestea trebuie să fie“. Povestea, comandată truverului, poate fi una de dragoste sau una sacrală, a (pre)facerii creatoare, muza, exilată pe lună, „încearcă timp de milenii să-şi aducă aminte/ cum este să iubeşti şapte pitici/ (…)/ şapte cuvinte/ pe care se poate sprijini/ orice univers/ orice multivers“(X). În cele din urmă, acest alter ego, tristul şi cabotinul Henric, rege neîncoronat printre maşinile de scris, depune mărturie că minunile există, doar „a înviat a treia zi după nicio Scriptură“, asemenea unui „buddha burduhănos“ a (de)gustat toată literatura, „puişori de-ai lui Arap Alb trecuţi prin mujdei/ şeherezade gratinate, juliete marinate,/ nimfate, simonate, vişinate/ geraldine, eclerine, dulcinee,/ emiliane, zeiţine, îngerine…“ şi îşi propune „să scrie o carte, sau măcar un singur poem bun…// Şi-atunci totul,/ Dar Totul…“.

Prin ceea ce scrie, Adi George Secară nu este cu nimic mai prejos faţă de proiectele autenticiste din poezia recentă. El nu face o poezie a poeziei, deşi asistăm, prin alchimia textuală, la o asimilare viguroasă a modernismului poetic pe partitura postmodernă. Este, nici mai mult, nici mai puţin, un nostalgic al perfecţiunii care simte nevoia de a face din logosferă o prelungire firească a omului.