Ca toţi echinoxiştii, Aurel Pantea rămâne ataşat aceluiaşi spaţiu-matrice, fapt relevat de acesta într-un interviu pilduitor (România literară, nr. 8/ 2014), în care amintea în note simbolice, printre altele, locul natal şi apoi Clujul. Pe lângă aura sacramentală a celor evocate (satul de o concreteţe ireală păstrat în memorie ca într-un tablou chagallian, vibraţia mistică a poeţilor transilvăneni care l-au inspirat), autorul Nimicitorului a făcut şi câteva remarci legate de propria scriitură, poziţionare care nu ţine de direcţii şi formule de lucru, ci de o racordare transtemporală la esenţa literaturii, într-o modernitate întotdeauna actuală. De aceea, eforturile de aşezare în clasoarele literare s-au văzut adesea minate şi nici poetului nu i-a lipsit o nobilă îndărătnicie în faţa înregimentărilor. În ceea ce îi priveşte poezia, majoritatea discuţiilor au convers spre o prelungire a modernismului, ca Radu Vancu să vorbească despre un hipermodern. Postmodernismul, aşa cum reiese din acelaşi interviu, nu i s-a părut viabil autorului Persoanei de după-amiază, pentru că tiparelor parodice şi ironice le lipseşte, în opinia sa, fundamentarea ontologică.

De la debutul editorial,Casa cu retori (1980), Aurel Pantea a fost perceput ca un poet al contrariilor, descriindu-i-se, adesea, lirismul prin expresii electrizant-oximoronice. Nicolae Manolescu vedea în el „un alexandrin care ironizează alexandrismul“, „un rafinat cu nostalgia vitalităţii primare“. Virgil Podoabă îi găsea foarte bine antinomiile între „katabaza infernală“ şi „anabaza liniştitoare“, ca Ion Pop să afirme că, pe lângă calitatea de regizor al textului pe care o posedă, el scrie o poezie al cărei discurs se situează „între extrema concreteţe şi maxima abstractizare“, antiteze reconciliate de Nicolae Oprea în formula unui „discurs cartezian liricizat“, lucru ce ar echivala, până la Negru pe negru, cu „stihializarea culturalului şi culturalizarea stihialului“ (Al. Cistelecan). Luxurianţa extremelor, ţinute laolaltă de aceeaşi forţă coagulantă stranie, i-a determinat pe comentatorii liricii sale să afirme că „neoexpresionismul transilvănean atinge pragul tragicului absolut“ (M. Muthu), într-o „fenomenologie de groteşti împinsă într-un naturalism clinic“, cum observa acelaşi Al. Cistelecan, care lăsa a se înţelege, în prefaţa ediţiei de faţă, că Aurel Pantea este un expresionist de obiectivitate bacoviană, astfel încât, am putea adăuga, ni se înfăţişează, chiar şi acolo unde scrie poezie de fior religios, ca fiind dovada moştenirii celui mai negru şi obscur fond liric, de la Bacovia încoace.

Casa cu retori putea fi luată, măcar prin prezenţa Naratorului şi a Pamfletarului pus anume în mijlocul naturii, drept un manifest postmodern, numai că ei erau mai mult instanţe ale frisonului negator stârnit nu de clişeizarea şi literaturizarea poeziei, cât de expresia unui proiect existenţial ce va fi confirmat cu volumele ce vor urma. De altfel, „negaţia, cu toate vocile ei, vorbeşte acum, în poeme. Elocvenţele ei ocupă tot spaţiu-timpul poemelor“, afirma poetul într-o notă la Negru pe negru (alt poem), trasându-şi fără a greşi viziunea, felul de a vieţui autofag în carcasa textului. În toate volumele sale, de la debut şi până la Nimicitorul (2012) (nu că relieful poetic ar fi lipsit de povârnişuri imprevizibile), pot fi decriptate vibraţiile unei alunecări tot mai traumatizante şi pline de tâlc („Toate se sparg, adoră-le curgerea“, consemna senin un poem, p. 161) spre un punct ultim ce devorează totul. Este negreşit, la mijloc, o fascinaţie a dezastrului, a golului căruia îi supravieţuieşte tocmai datorită levitării extatice. „Scriitura neagră“ (Ioan Moldovan), încărcătura teribilă de „demonism“ (Nicolae Coande), tematizarea obsesiei morţii (Irina Petraş) sunt tot atâtea faţete ale umanului traumatizat şi decuplat de la sursele primare. Câteva păreri au convers către mixajul cu sacrul care ar putea fi acea finalitate ontologică spre care lirica sa tinde. „Poezia devine astfel o exorcizare de o terifiantă sacralizare“ (Constantin Cubleşan), dacă nu cumva trasează o adevărată „angajare etică“ (Iulian Boldea).Şi pe bună dreptate, deoarece, cu O înserare nepământeană (2014), Aurel Pantea se comportă, printre poeţi, ca un Siddhartha care vrea să atingă toate pragurile pentru a se elibera şi a ajunge la obiectivarea deplină. Drumurile „spre Emaus“, „bestia“ care nu are gură, dar e făcută „din iubire şi moarte“ dezvăluie un versant luminos ca după o furtună pe care doar pathosul negator îl prevestea. Contopirea cu elementarul capătă modulaţii de litanie, de „vorbire continuă“, mult mai aproape de viziunea bachelardiană a reveriei primare pe care o prefaţase în diferite ipostaze pentru a da, în cele din urmă, imaginea de ansamblu: „Mi-e egal, mă dedau anotimpului,/ unde nu e nici ură, nici iubire,/ ci doar nesăţioasa stare gri,/ din ea abia mai răzbat voci îndepărtate de morţi,/ încă nu e ordine acolo,/până la stadiul mineral mai trebuie să se spună/ câteva poveşti despre moarte“ (p. 278).