| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poeziede Silviu GongoneaNimic la superlativ
Nimic la superlativ de ce poezia este a doua inimă a omului şi nu îi mai auzim bătăile Doar privirea blândei morţi cu limbi aspre ce se domesticesc Doar zilele lungi precum benzile lipicioase pe care sunt prinse muştele în otrăvuri lente cu mişcări mărunte Şi de ce se îmbolnăveşte şi ea ca un deget prins în menghină uitând să supureze Căminul de familişti Pe la şase dimineaţa se trezesc câţiva întâi câte o tuse apoi un pârţ apoi apa şi se aud pantofi de damă doamne ce pantofi şi ce picioare trop trop trop auzi muzica asta? Nimic nu împinge zilele Veşnic obosit şi la nelocul meu ce mi-aş mai dori Seve neauzite picură în frunzele lăstarilor aceleaşi seriale tv aceleaşi desene animate cărora doar cecilia le găseşte rostul Creierul cimentat respinge huruitul vântul şi ploaia Mă spăl pe dinţi pornesc apa furia cerului se scurge spre centrul pământului Şi uite ce a rămas din noi Nu te voi dezamăgi Căminul de familişti e noua noastră casă Ţi-aş putea vorbi despre gemetele stranii de care te temi uneori noaptea Totuşi nu ai pricepe mare lucru la trei anişor ai tăi Se aud de la 20 sau de la 15? Acum frumuseţea se învârte în jurul tău tu îi eşti centru aşa cum te îmbraci cu puloverele lui mami ştergând podeaua cu ele sau levitând Fugi scooby fugi shaggy strigi crezându-te daphne în rochiile ei sexy Numai tu ai puterea de a crede Lasă-mă să dorm puţin nu te voi dezamăgi Vom ţine de urât lumii vom îngropa groaza Îţi vei mai aminti te întreb numai ca pe un copil care poate privi în ochi În definitiv toţi ne temem Cu ochii larg deschişi Unde se aude o cişmea printre clădiri comuniste cu icoane pictate pierdută şi ea cine ştie cum cântecul de leagăn al unui fir de apă pe care l-aş fi putut fredona chiar eu în marea singurătate unde De-atâtea ori aud natura din jucăria ceciliei o adevărată grădină zoologică într-o cutie de plastic cu butoane şi clape în chip de animale sălbatice Tatălui meu Nu a părut să-i pese de ceva când a murit El amânase lucrurile le amânase şi-şi băuse viaţa sperând că le va face într-o zi cu soare şi lună cântând un cântec cazon Ca pe o viaţă de stăpân îşi dusese viaţa Totul a început după o criză de luciditate ca şi cum imperfecţiunea morţii şi-ar fi admirat frumuseţea Îl durea măseaua şi sta pe o buturugă de plop cu palma în falcă părul lins făcut cărare-ntr-o parte deşi toată viaţa îl ţinuse pe spate Când privea pe cineva ridica puţin fruntea şi făcea gesturi serioase de parcă ar fi avut de spus ceva grav Şi mai ştiu că la şase ani mi-a prins degetul în ţâţâna uşii pentru a-mi da prima lecţie de viaţă A căzut la pat şi a putrezit câteva săptămâni în spital Tatăl meu a murit îndopat cu medicamente şi plin de speranţă Într-o dimineaţă i-a zis Îmi vreau zilele înapoi liniştea îţi las ţie dragostea îţi las sexul nebun de care ai spus că ţi-e scârbă (trebuie că ai stomacul pe dos ca un prosop ce şterge aceleaşi mâini) Îţi las tot îmi vreau viaţa înapoi Ape adânci poetului Liviu Antonesei Prin craiova nu sunt ape adânci poţi avea doar viziunea unui viitor îndepărtat când pământul e pierdut în legendă şi lumea pe care o ştiai a rămas undeva dedesubt Aşa trăim nostalgia apelor dar îţi spui că nu mai poţi trăi că viaţa e un ocean înspăimântător de frumos stai în mijlocul lui îi aparţii cum aparţii braţelor mamei Într-o secundă de linişte îi intuieşti adâncimea dar într-o oră sau noapte ce faci Îţi ţii respiraţia şi te bucuri când motoraşul frigiderului a pornit deodată Auzi zgomotul valurilor ce mână bătăile sângelui: se întâmplă nu te poţi opune nu ştii de ce trece Lasă-mă puţin să dorm Nu te voi dezamăgi. |