Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Poezie

        de Silviu Gongonea

Nimic la superlativ

 

 

în definitiv este vorba

de preistoria unor întâmplări simple

ele electrizează nervii carnea

ne construiesc ca pe un obiect straniu

cu feţele netede nocturne

trec şi acum prin acele locuri

îmi este de ajuns un detaliu

pe care îl iau cu mine

îl ascund

să nu pot ajunge la el

mă aşez pe scaunul de nuiele împletite

îmi îndes degetele în bolul cu dulceaţă

şi aştept

când a venit să ne ia comanda

plutea uşor deasupra podelei

gurile celor din jur

i-au muşcat instantaneu coapsele

lăsau dâre ce semănau

cu nişte pânze de păianjen

coborâte uneori printre noi toamna

berea din sticle

era străbătută de poftele noastre

încât am crezut că ne-a privit în ochi

de la semiînălţime

ea a simţit atunci în faţa ei o limbă umedă uriaşă

şi a făcut un pas în spate înfiorată

o după-amiază de vară

şi un măr putrezit

am avut un arc în loc de inimă

care ticăia

în mine trăieşte un monstru

vrea să stea pe scăunel

cere jucării

abia după ce se va fi cangrenat

carnea va putea fi îndepărtată

am nişte răni estetice în loc de ochi

toată poezia secolului meu

e moralizatoare

afară e plin de praf şi de agonie

îmi strigă prietenul teolog

am avut un arc în loc de inimă

a ruginit.

zilele se împuţinează tot mai mult

alarma cazonă în somnul cel dulce

şi-a făcut cuib prin apropiere

şi toxina asta nu-mi dă pace

de mult nu am mai fost

aproape de moarte

mă trezesc în nopţile lungi

caut lumina firavă

frunzele au înfundat burlanele

numerele de gheaţă

îşi lasă amprenta luminescentă orgolioasă

nu am ştiut cum să încep anul

mă apropii de patruzeci

mă tem de ideea unui medalion gol

aş vrea să rostesc măcar un vers

pentru care mintea să nu fie pregătită

am bătut la pas aleile

ramuri uscate arbuşti culcaţi

fără zăpadă

am încercat să scot

am vrut să adaug

cât am trecut pe lângă difuzorul iernii

ziua mi s-a părut înspăimântător de înceată

nu pot să fac nicio plecăciune

mortul zilei sunt eu

tu dragostea mea tu mâinile mele

boala a devenit un remediu

şi toxina asta nenorocită

asprimea obrazului

s-a prăbuşit sub albul zăpezii

privim cu ochii măriţi spectacolul nocturn

din care contururile lipsesc

marele ministru

ce seamănă mai mult cu o umbră

a uitat să taie bilete

catedralele visului se culcă la pământ

tu ochii mei tu inima mea

când eram mic mi se spunea adesea

să încetez

probabil repetiţia infantilă

nu am mai gustat pe furiş

nu mai ştiu tonul simplelor simfonii

o capsă a hainei un vreasc sub bocanci

uneori îmi amintesc fuioarele de praf

care mă făceau să cred despre copilărie

că se petrece într-un ţinut aparte

am uitat minunea firelor de telegraf

a cuiburilor de berze

din care îmi imaginam că păsările acelea

ne protejează casele cu aripile lor imense

ochii unui copil tembel

încă aud tresăririle

reci proaste străine

este dezavantajul cărnii

în lumina clară

mâinile butucănoase şi grele

aş fi putut avea totul

simt vietatea

tot mai aproape de inimă

se furişează cu mine în alt secol

mi-o amintesc adesea

pe simona

pe holurile teatrului

grăbită să nu piardă trenul

de opt seara

spre bucureşti

ne-a citit câteva poeme

am închis ochii

să pot asculta

să fiu acolo

nu în rotiţele minţii ei

am luat împreună un taxi

am spus tot felul de nimicuri

repetam în gând să nu

întrebi ceva despre poezie

am stat pe o băncuţă în gară

m-am temut să nu piardă trenul

când vagonul s-a mişcat cu noi

am coborât repede

am privit geamul

şi mi s-a pus un nod în gât

mă întorceam acasă

puţin obosit

mantaua mea prăfuită

o ţineam strâns pe umeri

pot să descriu fiecare piatră din pavaj

spaţiul rămas între ele

mergeam agale

aveam senzaţia că plec într-o mare aventură

aveam senzaţia că închei una

o familie de lungani numai piele şi os

nişte prăjini care trec de plafonul autobuzului

prin încălţămintea de pânză

tălpoaiele împing

se lipesc soldăţeşte

atinse de negreala tutunului

nefiresc de lungi

translucide

falangele caută prin buzunare

un cântec silenţios

un popor de slăbănogi

până unde se întinde privirea

în aerul rarefiat.

© 2007 Revista Ramuri