Simona Popescu, prin Cartea plantelor şi animalelor, exersează încă o dată tema identităţii proprii într-un mod inedit, acum pe un ecran diferit, „natural” prin peisajele onirice, pe care irizările creează un spectacol înfiorător de frumos şi unde descoperim o geografie interioară complexă, explorată vitalist şi cu maxim entuziasm. Ierburi aromate, tufişuri ieşite din rând, flori plăcute mirosului, pajişti deschise sub orizont şi câmpuri cu plante înflorite, fiinţe marine haioase şi bizare, păsări, prieteni şi personaje şi o ieşire spre lumea largă pentru „însingurarea voluntară” constituie o parte din tabloul său insolit.

Volumul lasă loc de interpretări diverse, iar aici este meritul autoarei, iscusită ţesătoare de imaginar poetic. Mi-a plăcut sintagma Sandei Cordoş care vorbea undeva de o „ecologie a eului”, deoarece se propune o estetică a cleaning-ului, ce nu doar a frumosului este, ci a individualităţii integratoare, ce exorcizează şi repune în drepturi poezia, care îi interoghează rosturile pentru a o aşeza într-un orizont luminos pe care cititorul, exersat în nişte modele, de cele mai multe ori înţelese diferit, şi-l ocultează. Cu această carte, autoarea ajunge la un franciscanism tăios şi, deopotrivă, pilduitor, prin care vine cu o faţetă diferită de cea din Lucrările în verde, ce redau statura celui egal cu literatura ce nu acceptă „violarea creierului” de către „inteligenţa rea şi mută”, instanţă ubicuă, instituţionalizată.

În Cartea plantelor şi animalelor, în schimb, Simona Popescu face în mod intenţionat un pas în spate, face altcumva „lobby” marginalităţii, „lucrări în verde” sunt „tăieri în verde” sau o altfel de pledoarie pentru poezie: „Sunt ramuri ce-or să facă rod/ şi sunt şi lăstarii drepţi, lacomii – sterpi/ fără-nflorire crescând/ viguros şi degeaba.// Seva o vor trage din trunchiul comun/ generos/ de nu îţi vei începe/ tăierile în verde./ Tăieri în verde căci altfel/ se va sălbătici copacul./ Va-mbătrâni./ Bătrâneţea e/ sălbăticire, nu?/ Sau invers.// (Tu/ ce crezi// Ci-ntinereşte-ţi dar livada prin, an de an, lucrări în verde.)” (Lucrări în verde). Nu este o despărţire totală, se păstrează acelaşi format al interfeţelor – bunăoară, vegetalul, foto-sintetizarea şi metabolizarea livrescului văzută ca probă de raportare la realitatea înconjurătoare. Se produce o înlocuire a conţinuturilor sau, mai bine zis, un amestec în proporţii diferite, o sublimaţie a lor, căci din multe dintre plantele amintite în volum se pot face infuzii, decocturi, alifii şi preparate tămăduitoare literar şi literal: „Pentru amintirea cea bună, soarele din sunătoare/ ciucuraşi de plop tremurător, dacă ţi-e frică/ pentru tine care vorbeşti prea mult despre grijile tale, iarbă neagră/ pentru tine care nu ţi-ai găsit drumul, fire de lavandă/ pentru ca să te urneşti, muguri de pin/ pentru ca să-ţi vezi şi de tine, nu doar de alţii, ţintaură/ iarba ovăzului de te simţi vinovat/ pentru omul aflat la ananghie, frunze de salvie/ (...)/ dacă mulţumire vrei să ai, susai/ pentru tinereţe, bătrânişul/ pentru fete, sânziene/ pentru băieţi,/ şofrănel sau flori de scaieţi/ pentru femei, cimbrişor/ pentru bărbaţi, trei-fraţi-pătaţi/ pentru copii, păpădii// Dar mai bine/ fiecare/ să caute/ pentru sine!” (Leacuri).

Unele dintre vietăţile marine ale Simonei Popescu trăiesc în abisurile întunecate ale acvaticului, unde numai anumite specii pot supravieţui, altele ies în evidenţă printr-o alcătuire neobişnuită sau comunică, prin semnale specifice: „Creierul îi e în esofag./ Se-acoperă cu propriile tentacule/ îşi face adăpost. O vizuină-coşuleţ/ devine pentru sine.// Puţin mai încolo/ printre alge/ vecin îi e/ cel cu inima în cap.// Şi mai departe/ animalul cu trei inimi, zece creiere/ şi sânge albastru/ cu ochiul aproape uman” (Animale marine). Exotismul căutat obstinat, cu febra nedisimulată a biologului pasionat, este taumaturgia autoarei, fuga de clişee şi de banalizarea la care se poate ajunge la un moment dat prin supralicitarea unor mode agresive sau tendinţe revolute: „Unii aleargă pe câmpuri de interes./ Noi mergem încet în direcţia opusă.// De aici încep lanurile nesfârşite/ de rapiţă.// Aceasta se numeşte însingurare/ voluntară/ şi are culoarea galben-aprins” (Cîmpuri de rapiţă).

A se spune despre Cartea plantelor şi animalelor că este o pledoarie ecologistă ar însemna cântărirea ei cu jumătăţi de măsură. Ea a plecat în lume, independentă de intenţiile autoarei, nesemnificative în comparaţie cu schimbările de context şi, implicit, de paradigmă a receptării. Important este că, în volum şi dincolo de el, funcţionează o mecanică arhetipală, cu rezilienţe bine găsite şi bine cântărite, culese de poetă cum numai ea bine ştie să o facă. „Arca Simonei”, sintagmă brevetată de poetă, într-un interviu, la provocarea Andrei Rotaru, a plecat în călătoria agitată a interpretărilor, dar poartă în sine frumuseţea primară, se trece apoi prin diferitele stadii şi se regenerează, reciclând cultural materia aluvionară, neglijabilă în optica unei legitimări oficiale. Acesta este şi motivul pentru care eventualul reproş că literatura ei descinde din surse contaminate ideologic nu se poate susţine.

Ies în evidenţă de această dată simplicitatea discursului şi naivitatea exactă ce le reuşesc cu greu poeţilor care îşi propun un astfel de exerciţiu creativ. Nici la nivelul metatextual nu este nimic complicat, mesajul este ascuns, cum se zice, la vedere. Ce reia şi ce explică, sau dacă explică ceva, Simona Popescu, au fost câteva dintre întrebările ce mi-au venit în minte. În această ediţie a doua, a inserat şi o Coda – o coadă suplă de animal în mişcare – ce, chiar şi în interviuri, nu face altceva decât să vină în prelungirea textului iniţial. Un Mesaj e-mail pentru F., ce este datat februarie 2023, adresat unui prieten a cărui identitate nu o cunoaştem, poate funcţiona ca ars poetica, în care trimiterile la anumite situaţii funcţionează ca mecanism autoreferenţial: „Altfel, cum ziceam, te plimbi liniştit pe alei – nu-s alei! dimpotrivă! –, o iei şi pe iubita ta cu tine, mai asculţi o muzică de pe la sfârşit (Blixa?), te mai atingi întâmplător de vreo frunză de pelin, ca de-o blăniţă argintie, vegetală, ori de vreo urzică (nu am urzici!), te mai întinzi sub un tufiş, te mai înţeapă vreun mărăcine (ritm şchiop, rimă imperfectă), mai ridici privirea, te uiţi pe cer la efemeride, mai dai, mergând cu capu-n jos, prin pădure, de vreo ciupercă, mânătarcă, prin oraş peste vreun fir vegetal turgescent, ieşit din asfalt, mai cobori/ urci în Timp, mai răsfoieşti o carte cu poze (de pildă, un atlas cu fluturi sau peşti). Şi tot aşa. Răs-frunzeşti. Şi, altfel, în general, poţi călca liniştit iarba! Creşte la loc! Sunt şi din cei ce păşesc cu bocancii peste toporaşi, prin tufele de cimbrişor etc., nu pot face daune prea mari.”

S-a făcut în prealabil şi o temeinică documentare, iar o parte din ea este indicată în Mulţumiri. Este vorba de cărţi cu caracter ştiinţific, atlase, piese muzicale din diferite genuri, însă revelatoare rămâne experienţa copilăriei când a înţeles sensul biologiei: „Dar mai ales recunoştinţa mea se îndreaptă acum spre doamna profesoară Valeria Moldovan, de la care am aflat, pe la 12 ani, că biologia (bio-logia) e ştiinţa care studiază logica viului. Şi poezia, pentru mine, înseamnă Logica Viului”. Este cât se poate de clară opţiunea autoarei pentru poezia văzută ca joc, un joc în oglinzile livrescului, înţeles diferit, căci el, prin glisările repetate pe orizontală şi pe verticală, prezintă totalitatea şi simultaneităţile unei identităţi nealterate. Poeta mizează pe o serie de topoi ai scrierii al căror uz este de căutat în teoria şi în practica ei, de la notele de subsol sau autocitarea şi până la aluzie şi ghicitori.

Aceasta este „grădina” ei, atât de bogată şi de generoasă cu vizitatorii, contemplată şi redată, într-o asemenea perspectivă, de obiectivitatea încordată şi trează, dublată de netulburata-i voinţă de inocenţă: „Mie îmi plac parnasienii./ Ei îşi ascund sentimentele, gândurile/ nu doar în vedenii/ ci şi-n cele concrete/ – de obicei, în obiecte/ sau flori – trandafiri, crini sau liliac./ Mărgăritare în scoica bolnavă./ Dar multe altele se-ascund – uneori infernale –/ în aparentul paradisiac” (Parnasienii).

Bildungspoem, atlas poetic, culegere de vise, epopee a inocenţei şi a experienţei, Cartea plantelor şi a animalelor este una dintre cele mai reuşite sinteze a cărei culme se regăseşte, în cazul de faţă, în neo-suprarealismul atât de productiv în ceea ce priveşte poezia prezentului. Prin arhitectura ideatică şi prin mizele pe care le propune, volumul face notă distinctă printre cărţile de acest gen scrise după ’90. Astfel de apariţii sunt ceea ce numai o generaţie şi o şcoală de poezie pot da atât de bun, puternic şi autentic, în care originalitatea suportă presiuni ce îi modelează contururile de diamant, precum şi adâncimea suprafeţelor.