Voi pleca de la observaţia Evei Behring ce, în Scriitori români din exil, pune un diagnostic exact asupra climatului cultural românesc de după 1989, valabil, din păcate, şi astăzi, şi care vizează decalajele dintre tradiţia criticii literare germane, ce a sedimentat literatura exilului antifascist din perioada 1933-1945 pe acelaşi sol al literaturii naţionale, şi critica românească postdecembristă, ce nu a reuşit să-şi fixeze o metodologie şi un set conceptual clare cu privire la exilul literar românesc după 1945. Înainte de toate, este indicată „o renunţare intuitivă”, pentru că nu ne înţelegem, atât cât pot eu pricepe, tradiţia şi necesitatea unei evaluări conform unor criterii integrate prin prisma culturii române. Apoi, „ar putea fi vorba de o reticenţă, motivată din punctul de vedere al istoriei culturii prin sechelele restricţiilor ideologice comuniste” şi, în fine, aş întări, suntem refractari la „noua conştiinţă asupra modernităţii şi postmodernităţii” ce acordă întâietate „concepţiilor pluraliste asupra literaturii naţionale contemporane, globalismului şi multiculturalităţii”.

La nivel de discurs, am constat că s-au impus la noi două atitudini fundamentale ce sunt reflexele unei gândiri îndelung exersate, generatoare de scenarii mitologizante, construite apoftegmatic, fără prea multe nuanţe. Prima ţine de o retorică indusă chiar de insiderii fenomenului exilului. Este vorba de o atitudine angajată şi, deopotrivă, exprimată printr-o retorică romanţată şi de înţeles până la un punct pe fundalul tragediei înstrăinării. Michel Agier, într-un articol ce viza exilul şi spaţialitatea, aminteşte de o poetică a exilului care, de-a lungul secolului al XX-lea, a construit un portret romantic al exilatului în care primează dimensiunea spirituală în plan intelectual şi artistic. Este drept, afirmă acelaşi Agier, marile figuri ale pribegiei s-au afirmat într-o veritabilă literatură a exilului şi trebuie să fim atenţi la intensităţile pathosului autoreferenţial. Cea de-a doua atitudine dezvăluie incapacitatea cercetătorului de a-şi privi obiectul de studiu altfel decât muzeistic, îl izolează de contexte şi de reţelele de semnificaţii, este temător să scoată la lumină adevărurile istorice şi se mulţumeşte cu o imagine unidimensională care nu poate fi cunoscută decât prin canalul unor generalităţi. Lectura de identificare, dintr-un impuls empatic cvasi-total, a fost şi rămâne cea mai la îndemână. Hiperbolizarea şi, în cele din urmă, eludarea realei importanţe a fixării într-un cadru istoric dinamic, precum şi într-o complexă conexiune cu factori de natură ideologică sau etică funcţionează ca un spectacol grotesc de afecte din care nu lipsesc tonalităţile naţionalismului nostru călduţ. Această atitudine vine, de cele mai multe ori, în prelungirea celei dintâi.

Cartea Danielei Şontică, 30 de scriitori români din exil (1945-1989), nu excelează prin decupajul sigur în materialul aluvionar care, prin prisma unui trecut cu destule lumini şi umbre, amestecă în continuare imaginea proiectată ideal a scriitorului cu zgomotul de fond pe care s-au purtat disputele de tot felul. O motivaţie a autoarei cu privire la demersul său ţine de „slaba cunoaştere a acestuia (fondul literaturii exilului n.n.) din partea publicului larg”. Am fost intrigat, de asemenea, de abordarea restrictivă, de monopolizarea unei perspective de analiză, fără argumente teoretice, a unor scriitori care şi-au expus marginal unele afinităţi elective. Primul capitol din carte se numeşte, printr-o optică paseistă, „Portrete pentru o istorie a neuitării”. Am considerat totdeauna literatura exilului o opţiune serioasă la ceea ce s-a scris în ţară, date fiind dedesubturile felului cum s-a făcut transferul de putere de la o generaţie la alta, mai ales în deceniile şase şi şapte. O astfel de alternativă nu trebuie redusă doar la aspectele ei aşa-zis spirituale. Dar şi aici va fi necesară o sedimentare. Motivaţiile şi acţiunile scriitorilor, de oriunde şi de oricând, sunt obiectul unei sociologii literare. Dar multitudinea criteriilor cere o mai mare atenţie, iar aplecarea cercetătorului asupra vastului material este legată de elementara situare într-o istorie literară sau, eventual, a ideilor. Afirm acest lucru pentru că scriitorii, majoritar, sunt abordaţi din punctul de vedere al opticii creştine, fără a exista o argumentare riguroasă, ce ar putea constitui, într-adevăr, punctul de plecare al unui studiu riguros şi ofertant. Nu înţeleg pe deplin de ce Eugen Ionescu este „un spirit religios”, apoi Alexandru Busuioceanu este „poetul nenumitei lumini” şi nu văd de ce la Vintilă Horia, care este „un scriitor universal”, trebuie expusă evidenţa. La Alexandru Ciorănescu, ce trece drept „un mare savant în Santa Cruz”, sunt efectiv două pagini expediate reportericeşte, aşa cum se întâmplă cu peste două treimi dintre scriitorii vizaţi. L.M. Arcade are „harul de aduna scriitorii într-un cenaclu”. Nu insist. Galeria este completată de Mircea Eliade, Alexandru Ciorănescu, Ştefan Baciu, Emil Cioran, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Constantin Virgil Gheorgiu, Constantin Amăriuţei, George Uscătescu, Nicolae I. Herescu, Mira Simian, Yvonne Rossignon, Paul Goma, Paul Miron, George Ciorănescu, Mihai Niculescu, Lucian Bădescu, Theodor Cazaban, Aron Cotruş, Ion Cuşa, Pavel Chihaia, Lucian Boz, Vintilă Corbul, Grigore Nandriş şi Victor Buescu, toţi de regăsit în Enciclopedia exilului literar românesc a lui Florin Manolescu, care, în ciuda unor inexactităţi inerente unui astfel de proiect, oferă suficiente informaţii pentru trecerea unei bariere de noviciat. Singurul nume nou este cel al lui Gheorghe Băgulescu, ce este escortat de sintagma „generalul-scriitor”, din care înţelegem că cele două instanţe sunt, dacă nu echivalente, cel puţin complementare. Portretele croite cu destulă sagacitate de autoare sunt, într-adevăr, materiale de popularizare, situate într-un orizont spiritual ortodox, singurul criteriu de selecţie viabil, subsumat, desigur, celui al separării ideologice. În spatele unor afirmaţii se poate constata munca de documentare şi atenţia acordată unor detalii de ordin istoric. Situarea corectă a unora dintre reprezentanţii exilului literar românesc, cum este cazul lui Mircea Eliade, L.M. Arcade, Constantin Virgil Gheorgiu sau Paul Goma, în contextul mai larg al istoriei exilului şi necesitatea plasării în cadrul istoriei literare româneşti sunt alte merite ce trebuie, de asemenea, amintite.

A doua parte a cărţii cuprinde „nouă interviuri de evocare”, însă ele sunt mai mult de atât, pentru că au calitatea de a coagula o imagine de ansamblu completată din mai multe unghiuri de observaţie. Intervievaţii sunt scriitori plecaţi din România, nume pasionate de literatura exilului, apropiaţi ai unor scriitori plecaţi peste graniţe sau cercetători în cadrul unor instituţii culturale româneşti. Este vorba despre Marilena Rotaru, Mihaela Albu, Dan Anghelescu, Grigore Ilisei, Crisula Ştefănescu, Tudor Nedelcea, Adrian Lesenciuc, Flori Bălănescu şi Liliana Corobca. Dincolo de atitudinea cvasi-pedagogică, răzbate nevoia recuperării unui patrimoniu cultural pe care trebuie să îl privim prin prisma unor criterii cât mai exacte şi obiective. Voi prelua un fragment liminar din interviul Lilianei Corobca, cercetător ştiinţific, pentru o bucată de timp, la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”, pentru onestitatea răspunsului, imersiunea într-un climat istituţionalizat şi pentru precizarea, indirectă, a unor metode de lucru: „În 2002, când am ajuns la Institutul de Istorie şi Teorie Literară «G. Călinescu» al Academiei Române, ştiam prea puţin despre exil (...). La institut (...), la secţia «Exilul românesc anticomunist» erau foarte puţini cercetători, aşa că am fost trimisă acolo. Şeful secţiei era Nicolae Florescu, reputat specialist, istoric literar al exilului şi nu doar atât, ci şi editor al multor scriitori exilaţi. Îmi aduc aminte cum, într-o zi, Nicolae Florescu mi-a prezentat o listă lungă cu teme/ propuneri de proiecte de cercetare, una fiind corespondenţa lui Alexandru Busuioceanu. Nu auzisem înainte de Busuioceanu, nu ştiam ce a scris. Mi-a plăcut numele acesta, pur şi simplu. Corespondenţa lui Busuioceanu, am zis. Nimic altceva de pe lista aceea nu mi-a făcut cu ochiul. Iar Nicolae Florescu a subliniat că va fi greu, că e mult de lucru, că e scris de mână, prevenindu-mă oarecum şi temându-se că nu voi scoate-o la capăt. Dar eu am rămas fermă în alegerea mea.”

Este, neîndoielnic, la mijloc, o „lecţie” a exilului pe care trebuie să ne-o însuşim prin grila istoriei recente care ţine să ne arate cum arhetipurile dezrădăcinării rămân de actualitate. Urgenţele, tonul ridicat, stilistica lamentaţiei, precum şi naţionalismul încruntat, neintegrat în marea cultură, nu ţin însă loc unei cercetări amănunţite şi de durată. Şi, ca să fiu în ton cu mesajul cărţii Daniela Şontică, nu ne fac nici mai buni şi nici mai răi printre străini.