Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Suntem ceea ce suntem, unde, când şi cum suntem

        de Silviu Gongonea

În cazul autorilor români de expresie germană, s-a dovedit că minoritatea etnică este un factor creator dinamic, într-o Românie comunizată, ajunsă în toate structurile ei la o rigiditate inhibatoare pentru libertatea de expresie.

O istorie succintă a „Aktionsgruppe Banat”, precum şi o analiză a resorturilor motivaţionale ale scriitorilor implicaţi în acest demers realizează Ion Bogdan Lefter în dosarul din revista Mozaicul (nr. 4/ 2012), coordonat de germanistul Cosmin Dragoste, autor a numeroase articole pe această temă şi a două monografii dedicate Hertei Müller şi lui Rolf Bossert. Dincolo de obiectivitatea unei priviri aruncate din exterior, care nu poate decât să constate latura polemică, nevoia unei autentice opţiuni angajate şi dialogul cu scriitorii români care s-au poziţionat ferm în faţa discursului oficial (multietnicismul a dat multă bătaie de cap „autorităţilor” comuniste), cazurile individuale aduc mărturii şi spun poveşti de-a dreptul cutremurătoare, de la şicane repetate, vizite aparent discrete în locuinţe şi până la agresiunea fizică aproape de mutilare, aşa cum este şi cazul lui Rolf Bossert. Era şi firesc ca, în asemenea condiţii, combatanţii grupului să îşi dorească să demaşte perfidia făţişă a unui regim care în viziunea multora era de neclintit, îns㠖 şi aici implicaţiile sunt, cu adevărat, dintre cele mai profunde – mulţi visează să găsească o posibilitate de a ajunge definitiv în Germania, ceea ce înseamnă, nici mai mult, nici mai puţin, pentru ei, Patria. Tipologia dezrădăcinatului suportă, în acest caz, nuanţări care implică nu doar o componentă etnică şi rezultatele transplantării individului într-un spaţiu de adopţie, ci şi o incursiune în câmpul metisajului cultural derulat pe mai multe generaţii. Cazul scriitorilor români de expresie germană are ceva din complexitatea situaţiei scriitorilor români de origine evreiască. S-ar putea spune că aparţin de drept acelui loc, că nu a fost o plecare propriu-zisă, deşi ruptura lor este dublă şi adaptarea foarte dureroasă.

Ultimele poeme ale lui Rolf Bossert, în traducerea poetei Norei Iuga, sunt cu totul tulburătoare, ascund tensiuni dintre cele mai nebănuite, în pofida unei străluciri ludice care pare declanşată doar la suprafaţa cuvintelor. Ele sunt expresia deplină a fragilităţii şi a conştiinţei artistice care se vede înăbuşită nu de un climat opresiv, de această dată, ci tocmai de ospitalitatea şi confortul pe care nu şi le-a închipuit, iniţial, atât de apăsătoare şi pe care le-a înţeles, în cele din urmă, tot în cheia unui compromis de neocolit. De aceea consider că neglijăm foarte uşor un tip de discurs care ar putea fi constructiv şi lămuritor pentru bună parte dintre scriitorii care au părăsit ţara din cauze politice. Este adevărat că situaţia este diferită de la un scriitor la altul, dar existenţa lor poate fi urmărită prin prisma unei filosofii a exilului care se subsumează unui stoicism adoptat ca soluţie de transgresare a limitelor impuse de un determinism sui-generis. Nu îl consider un concept ordonator, dar îi înţeleg sensul atunci când constat că reuşita afirmării într-o nouă cultură ţine de un angajament personal şi de grup, că nu se rezumă la o privire paseistă şi la un limbaj romantic ce ar trebui să impună de la sine imaginea scriitorului prigonit. Au avut succes în ţările de adopţie cei care s-au adaptat cel mai repede noului climat cultural, cei ce nu s-au agăţat de limba română ca de singurul mijloc de exprimare (nu este şi cazul scriitorilor din „Aktionsgruppe Banat”) şi care au putut realmente să prezinte situaţia dezastruoasă din ţară. La polul opus se găsesc cei care, într-un fel sau altul, au făcut turism cultural şi au uitat motivele debarcării forţate în noile teritorii. Desigur că factorii au putut funcţiona şi separat. Deşi parcursul în poezia germană se arăta promiţător, Rolf Bossert îşi epuizează imediat resursele şi energiile mentale într-un foc de artificii pe cât de frumos şi spectaculos la nivelul poeziei, pe atât de trist şi dezarmant când urmăreşti condiţia individului copleşit de reculul momentului – s-ar putea crede, în mod nejust, ratat – şi de fatumul istoriei.

Traducătoarea expune mai multe detalii plauzibile din corespondenţa Gerhardt Csejka-Rolf Bossert din perioada când cel din urmă părăsise ţara şi găseşte câteva explicaţii pe care le aşterne în prefaţa ediţiei prin optica unei hotărâri de nezdruncinat, şi anume, imposibilitatea ca poetul să accepte, chiar şi în condiţiile unei asimilări pe deplin meritate de cultura germană, să fie parte dintr-un contract social pe care, asemenea lui Gherasim Luca – exemplu elocvent prin similitudinea gestului ultim –, nu a avut posibilitatea să îl imagineze ideal illo tempore: „Iată ce m-a impresionat cel mai mult şi m-a făcut să mă întreb dacă Rolf a fost chiar convins că, venind definitiv în Germania, va găsi aici Patria mult visată, Pământul Făgăduinţei. Mai întâi, Rolf i se plânge lui Gerhardt de confortul care e mult mai greu de suportat decât lipsa lui... sigur, ca să te înveţi cu ceea ce nu cunoşti, trebuie să îţi iei răgazul de a te adapta la alt mod de viaţă... Dar mult mai interesant mi se pare ce declara Bossert după întâlnirea din cadrul unui eveniment cultural care a avut loc la Berlin, cu nume sonore ale literaturii germane, cu câteva zile înainte de a se sinucide! Întorcându-se de la evenimentul unde s-a bucurat de o primire mai mult decât elogioasă, Rolf, ajuns într-o avansată stare de ebrietate la locuinţa unei prietene, reporter la radio, care l-a găzduit peste noapte, a spart toate obiectele casabile din casa acesteia, evident şi televizorul: «Am spart tot ce era de sticlă şi putea să mă reflecte, ca să-mi ucid narcisismul!». Cred că această recunoaştere a actului de «vandalism» comis la doar două nopţi înainte de sinuciderea sa reflectă, mai bine decât orice, verticalitatea omului şi a poetului Bossert care nu ar fi putut accepta nicio umbră de compromis care să-i păteze crezul şi numele”. Prin absurdul şi violenţa ei, în dimineaţa zilei de 17 februarie 1986, imaginea bărbatului tânăr, de numai 33 de ani, cu capul zdrobit, în faţa căminului unde fusese găzduit în urmă cu numai două luni împreună cu familia, face să tacă pe moment ecourile unei poezii cu implicaţii politice ca să se întoarcă apoi în timp pentru a i le interoga şi a i le spori şi mai mult: de ce aici şi de ce acum? Dacă Rolf Bossert a înţeles pe deplin sensul înstrăinării într-o lume în care nu îşi mai găsea rostul este o întrebare inutilă, atâta vreme cât se poate constata că poetul a luptat cu toate mijloacele, punându-şi în pericol familia de care trebuia să aibă grijă şi sacrificându-şi propria viaţă ca semn al independenţei totale.

Gerhardt Csejka, în introducerea la Rolf Bossert – un mic killer al straşnicului cotidian, de Cosmin Dragoste, aminteşte de traducerea făcută din germană în română de Mariana şi Gheorghe Săsărman a unui poem datat 3-4.04.1984, adică cu trei luni înainte ca familia Bossert să depună cererea de plecare definitivă din România. Acesta a fost publicat în anuarul cultural Apoziţia pe anul 2006 la München, în care interpretarea face ca „unde” să devin㠄când”. Că este vorba de o trimitere la dedesubturile unei exorcizări a istoriei ne dăm seama din sintagma interogativă a ultimului vers ce risipeşte ritmurile unor convenţii ale genului cu aparenţe criptice: „Când suntem/ Tu puiu-mi de coral,/ Al scoicii vis vârtos./ Tu labirint sfios./ Eu clovn de spumă pal./ Nisipul înlemnit,/ Eu cosmic vânt totem./ Tu roşu infinit!/ Când suntem, ce suntem”. Este de înţeles nemulţumirea Norei Iuga pe marginea traducerii făcute pentru antologia Stau pe treptele vântului şi nevoia de a opera schimbări semnificative. Cu toate acestea, garanţia unei interpretări prezumtiv desăvârşite nu există, câtă vreme sensurile poeziei lui Rolf Bossert sunt sublimate în jocul oglinzilor subiective în care vedem doar reflecţia parţială a unei realităţi pe care a trebuit să o înfrunte. Poate de aceea sunt tentat ca multe poezii sau versuri să le înţeleg prin grila unei durităţi demolatoare, ascunse de poet în spatele unor metafore sau metonimii, cristalizate în substanţa ideologică, şi venite dinspre această realitate care loveşte necontenit, întocmai unui ciocan, în blindajul (poetic) fragil căruia îi caută răbdător fisura. Există o permanentă luptă între poezie şi atingerea caustică a locului şi timpului nepotrivite pentru poet, regizată pe mai multe niveluri discursive, între elanul debordant şi retragerea urmată de crispare, într-o alternare de regim oniric şi regim diurn la nivel imagistic şi, parcă premonitoriu, între corporal şi spectral: „Tu, copilul meu de coral,/ Al meu vis de scoică dură./ Tu labirint timid./ Eu, clovn de palidă spumă!// Din rămuriş nisipos, un copac,/ Eu, un mort vânt stelar./ Tu, spaţiu de un roşu scarlatinos!/ Unde suntem, ceea ce suntem” (Unde suntem?).

 

© 2007 Revista Ramuri