Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Poezie

        de Silviu Gongonea

Eseu despre cădere. Sau despre felul meu de a nu renunţa la poezie

Raţiunea poate ajuta până la un punct

dincolo de ea dincolo de zona de protecţie

unde presimţirile se prefac în umbre

îşi face loc boala pe care dragostea şi poezia adevărate o pot învinge

Glasuri de copii şi femei

cablurile groase cât un copac trosnesc în legănare şi trosnetul greu se rostogoleşte pe bulevardele marilor oraşe

iar sub platforma de miliarde de tone

se întrevăd frânturi din istorie

Glasuri de copii şi de femei într-un loc de joacă special amenajat

Grupuri de oameni plutesc, încearcă să îşi înţeleagă umanitatea, rostul

Sunt tot felul de scenarii, sunt numai câteva zeci de centimetri până la pământ.

Nu cred că prăbuşirea e importantă, acei copii se leagănă

fără judecată, se bucură pur şi simplu, râd

Înălţarea şi numai o jumătate de metru desparte lanţurile rupte de zgomotul surd al suportului de lemn. Tocmai atunci trece printre femei şi copii un porumbel speriat de uliul ce s-a retras dincolo de acoperişurile cartierului

Ţi-am spus Vrabie din prima clipă, pentru că eram şi noi sub streaşina care se numeşte existenţă întocmai ca într-un balansoar construit din paie şi lut clătinat de o adiere oarecare

puţin zgribuliţi, mai mult încrezători în deciziile noastre comune

Primele zile de toamnă se arătaseră

iar păsările călătoare se pregăteau să plece – îţi aminteşti, şi acum îmi vine să zâmbesc, lacrimile care îţi curgeau pe obraji când citeai Puiul şi ai sfârşit prin a-mi spune Puiule

o natură încremenită se putea arăta sub cuibul nostru

dar am ales să înfruntăm frigul care este aprig în ianuarie şi februarie

iar noi nu suntem pescăruşi urbani ca să ne întindem aripile să ne lăsăm purtaţi de orgoliul curentului, ei vin după mirosul de ceapă rumenită făcând un ocol răbdător pentru că vor primi ceva. Fix la aceeaşi oră în zori, pe Unirii, mă izbeşte mirosul de prăjeală, semn că acolo este un cămin de bătrâni, ceea ce mă face să grăbesc pasul

în Biblie se zice să ne ajutăm reciproc să ne oferim penajul ca scut împotriva gerului

În zilele de iarnă pe nicăieri nu se mai arată vreun loc de joacă frecventabil

peste tot o întindere albă

ici şi colo se zăresc coloanele de fum şi de abur

ale oamenilor subpământeni

O întindere sclipitoare

sub farul curios al unor aliens transtemporali

ne legănăm ne pierdem, devenim aproape imponderabili

nu mai spun că cineva afirma că ne derealizăm împreună.

 

Formele de bază. Eseu despre poezie

Să mă întorc la ceva care m-a marcat

sunt înfrânt deja de mica mea apocalipsă

pe care mi-am improvizat-o cu ce aveam, mici fire şi nervuri legate de creier, iar tu ştii foarte bine nebunia de acolo. suntem prinşi din urmă de un suflu la care credeam că putem numai rămâne martori. Îmi cad cărţile în cap de pe raft şi mă trezesc, pupu-le eu copertele lor de lucruri somnambule cu muchiile lor, pupu-le tata guriţa lor tăcută

Îmi este ruşine să vorbesc din nou despre durerea mea

până la urmă ca specie trebuie să acceptăm

ţigle pe coamă nimeni nu le poate opri

imagini aievea oameni pe care nu voi reuşi să îi cunosc vreodată

mă joc cu mintea mea, efectiv mă joc, pentru că ea are această putere. Două epistole şi aceeaşi moarte, îmi pare rău că sunt vetust: play again

o experienţă nu ar trebui să fie un teasc de stors literatura cum literatura nu trebuie, aşa cum spuneai, ceva care să ne distrugă vieţile. Avariile vin în timpul zborului nostru lent, dar aşa de lent încât ne uimeşte când ne lovim cu capul de asfalt şi noi atâta de mici, lipiţi cu capul de ceva rece vedem ultima imagine şi sângele nostru se scurge frumos, atâta de frumos pe acea suprafaţă (să fie gri, precum asfaltul pe care îl ştim?), un cap, un păr răvăşit şi un ochi ce a vrut să vadă pentru ultima oară iar timpul nu ne-a fost nici prieten nici duşman

Două epistole şi o moarte, promit

nimeni nu trebuie să se întoarcă în suferinţă, în moarte sau bucurie

Spunea băiatul acela care cică s-ar fi aruncat de la balcon suntem ceea ce suntem unde şi cum suntem

Deci, cântă gură din haznaua noastră care se numeşte istorie

 

Eseu despre sinceritate. Sau despre cum nu am putut renunţa la poezie

aş putea mări sfera de ciudăţenii

când ţin ochii închişi pot mişca un ac ruginit

aş putea fi un escroc

să mă folosesc de nesiguranţă de lăcomie de teamă

de frica la frică

pe un cadran cu liniile şterse au rămas

aş putea face politica evenimentelor pe cale să se întâmple

nu există pericol iminent, vă comunic

superspin, până la alinierea perfectă şi totul pare clarificat

plus bonusul jubilaţiei

nu ne putem pune clipele dragi pe repeat

72 de ore de zbor fără escală, 72 de ore suspendat

în stratosferă ne retragem adesea cu puterea minţii, orizonturile fuzionează. suntem molecule într-un nor muribund încărcat de electricitate, în nopţile adânci strălucim pentru bucuria multora

trăim într-o ţară ai cărei stâlpi se clatină, noi îi permitem istoriei perfidia. hazardul este ţinut în viaţă, criogenat pentru noile generaţii cu un mesaj într-un plic. în dimineaţa unui aprilie nesperat de blând, castanii şi-au pierdut coroana iar coloniile de furnici trăiesc o catastrofă apocaliptic㠖 curăţenia de primăvară, dispariţia unei părţi din univers aşa cum era ştiut de nişte himenoptere cărora nu le-au crescut aripile

plicul acela cu mesajul îmi dau seama

nu îl putem desface. probabil cineva

a încifrat instrucţiunile, cheia rugineşte

lasă numai o urmă pe perete

unora doar frumuseţea le este suficientă

şi mesajul le este şoptit

prin nu ştiu ce putere

72 de ore de zbor, 72 de ore suspendat deasupra unui ocean de mâzgă şi durere

toate încap în retina mult mai mică decât bănuţul de 50 folosit când iau un cărucior de la Selgros. şi eu mă tem, la Selgros retrag moneda fără să introduc alta, e singurul supermarket care permite retragerea fără schimb

cel mai echitabil schimb este cel când minţile se întâlnesc şi fac o poartă prin care trece cămila poeziei

şi eu tânjesc după jubilaţie, e un păcat atâta de mare?, inocenţi suntem toţi, inocenţi plutim printre obiecte străine, într-un zbor aiurea

nu sunt escroc pe viaţa mea. nu am pariat niciodată pe dialectică ci pe ce pot trăi, aici şi acum, am primit un cec în alb semnat de înaintaşii mei naivi, cu dragoste. vă pot mări plaja de bizarerii, vă pot comunica liniştea sau neliniştea, însă nu pot deschide plicul

superspin, şi când toate se aliniază perfect, muzica şi zornăitul imită foarte clar succesul şi fericirea

este un sentiment teribil la mijloc, tot aşa cum în marea de întuneric un quasar împrăştie lumina

vă pot extinde orizontul de ciudăţenii pentru că le recunoaştem uşor

eu nu trişez când e vorba despre viaţă şi poezia mea.

© 2007 Revista Ramuri