Poezia lui Liviu Antonesei a căpătat tot mai pregnant o limpiditate clasică, lucru indus şi de aspectul formal, într-o dispunere aparent previzibilă în catrene şi strofe egale sau trădând, ici-acolo, jocul scăpărărilor sonore ieşite din potrivirea unor rime. La o privire mai atentă, poemele sunt purtătoarele aceluiaşi flux marcat de coordonatele ideatice pe care le reia cu obstinaţie şi în care sunt topite temele preferate, printre care căutarea şi trecerea. Mai nou, poetul foloseşte ca tertip obiceiul de a data şi a localiza poemele, ceea ce poate crea impresia de circumstanţă, numai că poezia lui Liviu Antonesei nu prinde consistenţă în preajma unor evenimente marcante în derularea istoriei recente.

Ajungă morţii măreţia ei, volumul publicat acum patru ani, tulburător prin revolta în faţa sentimentului asociat sfârşitului sau, recent, Întotdeauna şi încă o zi. Poeme 2021-2022, deşi sunt scrise, aşa cum se poate observa, în timpul pandemiei şi lasă impresia unui jurnal de senzaţii – miza lor o constituie un discurs suprapus ce îşi devoalează mesajul în adâncime. Poezia sa e plină, în schimb, de un alt tip de concreteţe, care atinge în treacăt aspecte biografice inedite ce se topesc insesizabil în naraţiunea amplă proiectată într-o imagine cuprinzătoare, sinonimă cu lumea văzută ca text şi, implicit, ca salvare în faţa crepusculului existenţial.

Autorul Poemelor din zorii amurgului este singurul poet de la noi care ne-a hipnotizat cu visul cretan căruia i se asociază mitologia aferentă şi o geografie poetică – pe cât de reală, pe atât de risipită în ungherele imaginarului – din care nu lipsesc nume legendare, laguna, golful, ţărmul, insula sau apele liniştite şi misterioase ale mării cărora li se opune Septentrionul cu luminile sale în scădere. Fără a fi un elegiac, Liviu Antonesei a ştiut să proiecteze în poezia sa nostalgia unui spaţiu mitic ce are avantajul de a-şi relua povestea în detaliile unei istorii personale care nu caută a i se sustrage, ci, din contră, îi sporeşte cu succes sensurile.

Cele patru părţi, Poveşti filosofice apocrife cretane, din AD 2021, Cealaltă parte a umbrei, Zei ascunşi în iarbă şi În jocul sonetelor, sunt faţete ale aceleiaşi incursiuni ludice care scrutează angoase şi frământări continue, cea mai pregnantă fiind generată de sentimentul morţii. Poemele vorbesc despre praguri, despărţiri, mesageri, bagaje şi călătoria în marele necunoscut, căci, întocmai autorului Elegiilor duineze, poetul ajunge să afirme că „moartea e mare” (Pregătirea unui vers de Rilke). De multe ori, se face apel la regimul oniric care funcţionează ca un El Aleph, mintea fiind un „colosal tezaur de impresii, imagini/ şi gânduri” (Cele mai frumoase imagini sunt în vis).

Liviu Antonesei înţelege poezia ca incursiune inedită în care virtualităţile se reunesc în firul roşu comun care este chiar experienţa personală filtrată şi valorificată ca act cultural. În acest punct, poetul se lasă purtat de jocurile livreşti pe care le-au încercat cu puteri diferite colegii de generaţie, autorul Pharmakonului căutând cu fiecare etapă a poeziei sale să îi ofere o faţetă diferită. Sfârşitul filmului. Priviri prin El Aleph, ce curge ca o micro-naraţiune autonomă, este sugestiv nu atât prin valoarea sa autoreferenţială, cât prin soiul de ambiguitate pe care îl creează, pentru că nu ştim la care „secvenţă” poetică face referire, abia finalul ei pare să lămurească lucrurile: un alter-ego identificat în „bătrînul pistorello”, călare pe Ducipal, pare să aibă o aventură cu aer de western, cu răfuieli şi scene reluate şi redate cu încetinitorul, ca în cele din urmă să se piardă în imensitatea pustiului. Naratorul însuşi este surprins de rapiditatea cu care se succed întâmplările la care nu are decât parţial acces: „Cum accesul meu la Aleph a fost limitat, nu ştiu pricina răzbelului, nici urmarea. Poate bătrânul pistollero răzbuna o faptă comisă contra sa, poate era o operaţiune de pedepsire, poate era un pariu cu sine însuşi, toate la un loc, poate cu totul altceva”. Presupusa încurcătură funcţionează ca o aluzie bine ţintită şi poezia poate să îşi ia de acum în stăpânire întreg teritoriul care se constituie ca un relief cu mai multe straturi discursive: „Se ştia privit de pretutindeni, de după obloane,/ din poduri, dar mergea mai departe, încet, încet,/ pas după pas, cu picioarele lungi uşor depărtate,/ cu mâinile la înălţimea şoldurilor, acolo unde purta/ de obicei pistoalele de argint, care acum lipseau, dar/ ştia că important este să fii mereu pregătit şi atent./ Spre capătul străzii pustii, s-a oprit pentru ultima oară,/ a pivotat jumătate de pas spre turla clopotniţei nalte,/ a îndreptat brusc degetele arătătoare, a tras de la şold –/ s-a auzit sunetul clopotelor ca şi cum ar fi fost lovite…/ Mulţumit, s-a prăbuşit în colbul cenuşiu al drumului,/ ţintit de zeci de degete ieşite, apărute de pretutindeni…” (Sfârşitul filmului).