Un anumit tip de angajament cultural şi o rară mobilitate intelectuală îi permit Ruxandrei Cesereanu să treacă de la demersul ficţional la cel al ştiinţelor umaniste, fără a se vădi neapărat un transfer al instrumentelor de lucru de o parte şi alta, deşi el nu este exclus. Această capacitate îşi găseşte, cu siguranţă, substanţa în viziunea comună asupra culturii şi lumii înconjurătoare, pe care autoarea o expune în forme rafinate, pline de vrajă, seducţie şi, mai ales, de miez transfigurator. Actul scriptural este pentru autoarea clujeană parte din instrumentarul gnoseologic pus în acord cu multitudinea de provocări pe care noile paradigme culturale le propun. De acest înţeles nu este departe nici creaţia sa poetică, din care a făcut un mijloc de sondare şi de înţelegere a problemelor cu care se poate confrunta omul postmodern. Atât de diferită în peisajul liric românesc, Ruxandra Cesereanu se foloseşte de una dintre formele originale de expresie pentru a depăşi impasul ontologic într-o manieră inconfundabilă, ce îşi are frumuseţea ei aparte.

Poezia pare să fie prima dragoste în evoluţia sa scriitoricească, conceperea ei şi, mai ales, procesul de validare având în faza incipientă implicaţii dintre cele mai delicate şi complicate, pentru că ele pornesc dintr-un cadru familial (sfaturile şi girul tatălui, Domeţian Cesereanu, cunoscut ca scriitor sub numele C. D. Teodoziu, înclină hotărâtor balanţa pentru o carieră poetică) ca apoi să treacă în sfera publică şi la recunoaşterea unanimă. Este vorba despre o operă poetică pe care Ruxandra Cesereanu o imaginează şi o construieşte pe parcursul a mai bine de patru decenii. La debutul cu Grădina deliciilor (1993), autoarea Naşterii dorinţelor lichide frapează prin viziunile coşmareşti ce suprapun, însă, o artă combinatorie bine exersată, cu scontate efecte de catharsis poetic, fixată prin reminiscenţele expresioniste şi de postavangardism îmblânzit. Încă de acum se întrevăd semnele unei autoscopii fervente care se răsfrânge în imagini dure, apocaliptice, de acide interacţiuni interioare, tenebroase prin simbolistica rău premonitorie şi aura psihopompă. Imaginarul unei astfel de poezii, predilect katabazei în acest voiaj personal, este compus din figuri stranii în marginea antropomorfismului bolnăvicios, un bestiar de infern şi un animism care acaparează cotidianul. „Nici o dâră limpede în suflet” (Histeria) şi, ca atare, nicio reflexie luminoasă care să străbată suprafaţa versurilor. Distinct este, totuşi, oraşul care se dezvoltă în toate planurile sale, sub- şi supraterane, pe care le percepem ca pe treptele unei călătorii iniţiatice şi ale unei naraţiuni ce vorbeşte despre o interioritate pe cale să se desfacă, fascinantă prin stranietatea ei şi, mai ales, prin capacitatea generatoare de sens. De aceea, nu imaginarul acesta întunecat trebuie neapărat să reţină atenţia, ci capacitatea poetei de a ordona un material ideatic vast, deloc la îndemâna oricui, de a-l aşeza în forma dorită şi de a-l propune ca pe discursul cel mai firesc. În el se dizolvă diferite forme de expresie poetică, unele uşor de recunoscut prin topirea unor registre la vedere, altele risipite în formele oralităţii, pastişei sau şarjei poetice. Ruxandra Cesereanu este o scriitoare cerebrală, foarte atentă cu mijloacele expresive, pentru care decorurile pot fi schimbate de la un volum la altul, însă în care la fel de persistente rămân de-a lungul poeziei sale marile teme, ca autocunoaşterea, moartea, călătoria, dragostea şi, mai ales, teama de necunoscut şi de incapacitatea rostirii ei. „Cine nu are gura plină de nisip/ şi desluşeşte prin supapele bolnave ale minţii?” (Capilare) este o întrebare care se poate deschide ca un corolar epistemic pentru acelaşi volum de debut şi chiar pentru întreaga creaţie lirică ce s-a prezentat întotdeauna înnoită, împrospătată. Şi nu printr-o infuzie de material lingvistic insolit, ci prin actualizarea posibilităţilor umanului de pătrundere în nebuloasa reţea de semnificaţii pe care le generează interacţiunea individului cu aceasta.

Poezia Ruxandrei Cesereanu poate fi văzută, în derularea-i temporală, ca o saga poetică, în care îşi găsesc loc oraşul imaginar, Clujul medieval, Clujierusalimul, Someşul, chiar şi Veneţia, toate fiind reperele unei înaintări paradoxale, unde repetivitatea şi nuanţarea detaliilor cu ascuţimi gotice îi conferă o forţă hipnotică. Nici în cele mai recente volume de versuri, Scrisoare către un prieten şi înapoi către ţară (2018) şi Sophia România (2021), unde accentul cade diferit pe temele identitare, poeta nu abandonează traseele structurale şi de construcţie impuse, precum nici carnavalescul imaginilor ce este adus mai aproape, în contemporaneitate. Cu alte cuvinte, asistăm doar la o schimbare de recuzită, pentru că, în definitiv, interesantă este aventura poetică, ci nu un scop predefinit care să facă din poezie un mecanism greoi. Din acest punct de vedere, poezia Ruxandrei Cesereanu se caracterizează prin prospeţime şi manevrarea cu lejeritate a unei simbolistici complexe provenite din mitologie, istorie, religie şi, mai nou, din sfera tehno-. Femeia-scrib, femeia-cruciat şi femeia curtezană sunt tot atâtea instanţe poetice care depun mărturie despre procesul de sondare a psihicului pus faţă în faţă cu blocajele şi provocările sedimentate la nivel de memorie individuală şi colectivă. La acestea se adaugă „Încochiliata”, „Bătrâna fecioară”, „Imaculata”, „Ucigaşa”, „Cretina deliciilor”, „Sfătuitoarea”, Maria Magdalina, precum şi figurile mitologice ale Persefonei şi Pythiei. Într-adevăr, înţelegerea unui anumit fel de fragilitate joacă unul dintre rolurile majore ale poeziei sale care este, prin excelenţă, o poezie despre fiinţa excedată de lipsa de sens a realităţii proxime. Aventura este labirintică. Pe cât de absurd este cristalizată aceasta, pe atât de puternic şi în răspăr este demersul poetic al Ruxandrei Cesereanu, care demonstrează că poezia, înţeleasă ca semnificat taumaturgic, este şi ea, în fond, act cultural, întemeietor din punct de vedere identitar.

Nu întâmplător, primul volum de versuri, dincolo de inventarul unor stări febril-terifiante, transmite ceva din tânguirea dionysiacă ce este apropiată ca o cale de cunoaştere mijlocitoare de scânteietoare semnificaţii. Oceanul Schizoidian, titlul volumului din 1998, este şi o sintagmă potrivită pentru a marca summum-ul unei creaţii lirice greu de clasificat, pentru că poezia se arată cel mai bine ca punte care transcende ruptura între suprafeţele reprezentărilor mentale, o paideia de ordin poetic menită să scoată la lumină părţi ale unei spiritualităţi ocultate printr-o rostire incantatorie, devenită marcă înregistrată. Totuşi, ca şi cum ar străpunge suprafaţa calmă a unei oglindiri, jocul resemantizărilor acestei lumi obscure, întocmai întruchipărilor totemice la care unele poeme pot face directă trimitere, se ridică deasupra-i pentru a face loc confesiunii acestei „mărturisitoare sub soarele negru”, ce arată cât de mult a putut coborî pentru a surprinde, chiar şi pentru câteva clipe, semnele unei priviri înseninate, revelatoare pentru un astfel de exerciţiu situativ: „Nu mă gândesc la sinucigaşi, aceşti şobolani în tunele roz/ şi împăraţi fără glorie spre sfârşit, când inima zvâcneşte ultima dată, alunecând pe şinele unui tren care nu mai opreşte niciodată./ Poate că ochii mei sunt prea obosiţi/ să mai vadă lucrurile solzoase dintotdeauna,/ poate că mâinile nu mai vor să se înfigă-n singurătăţile desfrânate din oglindă,/ ce n-aş da să mai mă pot tulbura de ceva,/ chiar şi de o şubredă iubire cu picioarele tăiate,/ chiar şi de neputinţa cuţitului vechi/ zăcând pe fundul mării ca un peşte liber al morţii” (Tristana).

Sophia România este volumul de versuri ce redă într-o manieră diferită complexitatea gândirii creatoare a Ruxandrei Cesereanu, interesată, în acest punct, de faţetele post-umanismului. Edificatoare pe această temă este, în egală măsură, seria de articole din ultimul timp apărute în presa culturală de la noi şi care antamează o problematică incomodă şi discuţii nuanţate pe marginea unor situaţii pragmatice, de orientare în noua realitate. Din abordajul a două dimensiuni opuse, autoarea extrage cu maximă sensibilitate captivanta substanţă poetică. „my greatest weakness is curiosity” sună motoul care deschide ciclul de poezii pentru a ambiguiza fertil câmpul de percepţie, neştiindu-se dacă alegaţia este atribuită omului sau maşinăriei: „la început a fost un cadavru cibernetic,/ apoi un teritoriu de reţele fără identitate gender/ sau o câmpie psihedelică prezisă în catastifurile urbane./ Sophia, imună la boli, spargeri, religii, voluptăţi,/ un flux downloadat din cerebelul boom al unui inventator,/ un fakir cyber, o mixtură web şi-o jumătate de heruvim./ Psihi-mu, papesă esperanto/ dimineaţa eşti curăţată cu spirt,/ seara eşti unsă cu uleiuri şi infiltraţii,/ ejectată dintr-un sistem cranian într-un sistem cu secreţii./ Sophia, prima ta amintire e o replică din evanghelie,/ la început a fost cuvântul” (Sophia, prima amintire).