Literele de la Craiova au doi versanţi foarte bine definiţi. Unul este şcoala de gândire critică iniţiată de Al. Piru şi continuată de Eugen Negrici, celălalt este şcoala de antropologie pusă pe picioare de Nicolae Panea. Actuala şcoală de gândire critică în sens extins şi sistematizator este posibilă graţie lui Gabriel Coşoveanu. El a lucrat răbdător cu generaţiile care i-au trecut prin mână, a îndrumat, a format profesori şi a îndemnat la o igienă comportamental-umanistă. Aşa cum îi plăcea să spună, bien savoir-ul şi bien faire-ul sunt inseparabile şi ţin de o etică intrinsecă. Cele două direcţii majore se completează şi dau sens unei tradiţii care îşi continuă drumul firesc.

Plajele ideatice în care a activat au fost dintre cele mai întinse, unificate sănătos într-un discurs pedagogic care şi-a găsit finalitatea imediată prin capacitarea celor implicaţi în viaţa Cetăţii. Pedagogia şi civismul doct le-a văzut întotdeauna ca atributele unei societăţi sănătoase, capabile să se reinventeze şi să evite derapajele ideatice, mai exact impasul mioritic, idealizarea şi mitologizarea care au caracterizat şi caracterizează încă gândirea românească. Cred că autorul Vocilor canonului este unul dintre cei mai avizaţi critici ai tranziţiei, îmbinând critica de idei cu filosofia istoriei. Negreşit că perioada de la revista Mozaicul a reprezentat ralierea naturală la nişte principii de felul acesta, neo-paşoptismul propus ca doctrină la cea mai veche revistă craioveană venindu-i mănuşă, numai că programul cu tot balastul romantic avea să primească prin prisma noii redacţii o frumoasă turnură luministă.

Ce l-a deosebit de generaţia înaintaşilor este deschiderea metodologică, saltul spre o abordare scânteietor interdisciplinară, ceea ce nu înseamnă că demersul profesorilor săi este mai puţin important. Din acest punct de vedere, îi este afin lui Eugen Negrici, care a lăsat la Craiova amprenta acestui tip de a acţiona şi gândi. Gabriel Coşoveanu este, cu toate acestea, unic în felul său pentru că a brevetat un sistem: vest-etica, valorizarea deschiderii, occidentalizarea, prin prisma unei optici lovinesciene, la care, deseori, s-a raportat şi, dacă nu mă înşel, a depăşit multe energii asemănătoare duse în acest sens la noi în ţară.

Briza demersului critic venea, de altfel, dintr-o direcţie sănătoasă, aerul proaspăt avea să fie resimţit în mai multe centre universitare după Revoluţie. Sensul de Şcoală după acei ani viza o ruptură de idolii comunismului, angajarea în proiecte care să revalorizeze esteticul. L-a întristat perpetuarea unui modus vivendi emfatic, după modelele brevetate ale Vârstei de Aur, etalate în spatele unui conservatorism fals, găunos. La acest nivel, Gabriel Coşoveanu, împreună cu câţiva colegi de generaţie, a făcut enorm pentru şcoala umanistă craioveană. Alţii au făcut-o în felul lor, aşa cum este cazul Braşovului, aici Gabriel Coşoveanu şi-a asumat rolul Profesorului.

Fineţea conceptuală şi puterea de transmitere clară a ideaţiei ţin de erudiţia omului pierdut în bibliotecă. Dar ele nu ar fi posibile fără sensul tragic al evenimentelor prin care România a trecut după ‘90. Nu a abdicat niciodată de la principiile sale, de parcă se afla în poziţia unor Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu. Gabriel Coşoveanu nu a fost un exilat, nici nu se simţea aşa, ci s-a poziţionat ferm pe poziţiile unei deschideri mentalitare de care oraşul şi, implicit, România, aveau nevoie. Se vede acest lucru foarte bine în pagina editorială a revistei Ramuri pe care a animat-o ani buni. Nu se va mai găsi o voce asemănătoare să îi dea un sens aşa cum l-a primit în acest timp.

Stilul tăios, cu întorsături surprinzătoare, foarte aproape de temperatura pathosului răcit, îl face un critic greu de clasat, unic în peisajul autohton. A făcut critică de întâmpinare, a scris studii ample, a făcut radiografia „generaţiei pierdute” şi, cu toate acestea, direcţia majoră a scrisului său rămâne proiectul meliorist pe care l-a visat tot timpul. L-a întrezărit prin combativitate şi, mai ales, prin dialogul atât de vital.

Profesorul este de o înălţime olimpiană. A ştiut tot timpul cum să îşi motiveze studenţii, să îi pună pe gânduri. Umorul şi profunzimea veneau, mi-am dat mai târziu seama, din aceeaşi conştiinţă tragică a lucrurilor. Noi, tineri studenţi, nu înţelegeam pe deplin cum avea să fie România în post-comunism. Să fi tăiat asta ceva din elanul Profesorului? Episoadele evocativ-afective sunt greu de suprimat, dar sunt străbătute de hohotul sănătos al audienţei împletit cu mirarea pătrunderii termenilor. Ele trebuie sublimate prin forţa memoriei, care suspendă clipa şi îi oferă acea teleo-existenţă. În egală măsură, a fost foarte generos, generos în explicaţii şi gânduri bune exprimate sincer, întocmai profesorilor şi colegilor săi mai în vârstă, Marin Beşteliu şi Ovidiu Ghidirmic.

La nici 62 de ani se stinse, deşi mai avea multe de făcut. Dar amprenta şi-a pus-o deja asupra modului de a înţelege noi profesoratul şi empatia ideatică.

Lumină lină, Domnule Profesor!