Daniela Micu (n. 1987) este în prezent doctorandă a Facultăţii de Litere din Craiova, pregătind o teză ce are în centru o temă antropologică. A tradus din Paul Celan şi a publicat numeroase cronici, studii şi eseuri în reviste din ţară. A primit însă şi câteva preimii la concursurile naţionale de poezie, fiind prezentă, de asemenea, în mai multe antologii, lucru care a facilitat pregătirea următorului pas şi anume debutul său editorial cu volumul Sufletul al doilea (Ed. Aius, Craiova, 2014).

Ca o notă specifică, putem afirma că s-a format la Craiova un nucleu de poeţi care a reuşit să creeze un onirism metadiscursiv, venit pe filieră suprarealistă şi în speţă prin intermediul poeziei lui Gellu Naum. Bunăoară, Petrişor Militaru se diferenţiază printr-un joc abil cu interfeţele curentului inventat de Breton&co în 1924, secondat fiind îndeaproape de Gabriel Nedelea şi acum de Daniela Micu, la capătul unei poetici atât de diferite totuşi de ceea ce reuşeşte Ştefan Manasia prin verticalizarea destructurantă, distructivă în planul realului.

Sufletul al doilea este un debut poetic meritoriu ce stă sub semnul secundarului şi al magicului, amintind, aşadar, de tehnica deviantă, spontană, creându-se peisaje onirice stranii, invadate de „iederă şi rozmarin“ (Mesele de rozmarin), de „păianjenii morfinei“ (Gherasm corbii), semnalând legături subtile cu inconştientul, unde susul şi josul, raţionalul şi iraţionalul se confundă şi contrariile se anulează. Bretonian, privilegiul acesta rămâne un mijloc eficient de codificare a poeziei. Astfel este valorizată fecunditatea limbajului, generator de lumi posibile, a textului văzut ca liant între realitate şi vis. Insolitarea nu este o fugă de real, ci se doreşte o potenţare a sa. Implicarea mai multor registre, între care se evidenţiază cel autoironic, asigură distanţarea de reţetele consacrate. Facerea poeziei este sugerată, precum „pâinea [care] arde/ în cuptorul plin de funingine“ (Aşa de sub păr). Textul, cum se întâmplă într-un poem intitulat Noaptea dinaintea prinderii, „teoretizează“ obnubilarea, sub forţa unui „tu“ generic, impersonal, ce este puntea virtuală cu eul profund, cu acel frate al doilea, cu sinele: „Încearcă să te vadă aşa cum eşti/ de fapt,/ tu-i acoperi vederea/ cu un cearşaf periferic”. Cu totul aparte, paradoxală s-ar putea spune, este lupta voluptoasă cu demonii transavangardismului prin ceea ce am putea numi o reactivitate limitată. De altminteri, este felul ei, al acestei poezii, de a nu-şi neglija receptorul şi de a comunica intertextual prin mărcile fragilităţii cu lirica feminină, reprezentând, în egală măsură, punctul nodal al unei scriituri in statu nascendi: „Oul tăcerii mele/ s-a mutat într-o pasăre/ cu trupul drept şi fâlfâiri de aer traversat./ O tăcere mândră/ pieptul drept/ fâşii, fâşii./ Pieptul aţos pe care-l scuipi mestecat/ ca pe o linişte veche/ aducătoare de veşti proaste.// În gâtul meu s-a deschis o pădure deasă/ un aliat neobişnuit.“ (Interior).