– Silviu, dragă, uite că mâine se împlinesc trei luni de la evenimentele din decembrie şi mă gândeam dacă în timpul ăsta, scurt, e adevărat, s-au petrecut totuşi ceva schimbări în teatru şi dacă da, care ar fi? S-au făcut modificări în repertoriu? Timp de 45 de ani s-a făcut teatru într-un anume fel. S-a încercat, se încearcă şi un alt mod de a-l aborda?

– Ce se întâmplă? La noi, de obicei, spectacolele se făceau într-un timp foarte lung. O producţie de spectacol dura, în Bucureşti, cam un an. Şi chiar peste un an. Deci, nu putem să spunem că au apărut noi spectacole, că s-a schimbat faţa teatrului în trei luni de zile. Cel mult au început repetiţii la noi spectacole, s-au făcut oarecare schimbări în repertoriu.

– S-au mai scos. Asta a fost în primele zile. A urmat o epidemie de propuneri. Toate teatrele anunţau Eugen Ionescu şi Havel. Adică pe 5 ianuarie fiecare teatru avea câte o surpriză în repertoriu cu Havel. Din fericire, încet-încet s-au potolit, că altfel începea o nebunie întreagă: numai Ionescu şi Havel. Spiritul festivist continuă însă. Până acuma îi făceam pe unii, acuma, hai să-i facem pe alţii, că asta este moda. În orice caz, e limpede că teatrul o să treacă printr-o perioadă nu neapărat de declin, dar de adormire, ca să poată să reînvie într-o formă naturală de teatru, pentru că teatrul până acum în România a avut… multe funcţii, să zicem, funcţia sa estetică, generală, dar mai ales cea de échappatoire. Adică se aduna lumea acolo cu sentimentul că se combate bine…

– Da, vorbeam cu mai multă lume despre funcţiile literaturii, care a fost de toate, nu numai literatură. Ştii foarte bine. Aşa că tot ceea ce-mi spui tu despre funcţiile teatrului nu face decât să confirme şi să completeze.

– Da, foarte mulţi oameni de teatru au vorbit despre faptul că teatrul a fost un mic nucleu sau un important nucleu de dizidenţă culturală. Ceea ce este parţial adevărat. În primul rând s-a beneficiat de faptul că familiei prezidenţiale nu-i plăcea teatrul, nu era interesată de teatru. Şi atunci, presiunile fiind în alte domenii…, oamenii de teatru îşi mai făceau de cap. Mai mult la nivelul spectacolului decât la al textului exista un anume soi de libertate. Limitată, dar, în raport cu ceea ce se întâmpla cu filmul sau cu televiziunea, chiar exista un anume nivel de libertate.

– Tu, la Teatrul Mic, ai simţit această libertate?

– Nu, nu se pune problema că am simţit această libertate. Nu m-am simţit niciodată liber. Doar prin comparaţie, în sensul că-l plângeam pe colegul meu de la televiziune, care era disperat că trebuie să taie pe unul cu mustaţă care a trecut prin cadru. Că nu erau permise mustăţile… Înţelegi? Am putut, astfel, să fac un Richard al III-lea în care Shakespeare, nu eu, a introdus ca miez al intrigii demonul puterii. Eu unul m-am luptat mereu, m-am străduit cât mai mult să nu fac un spectacol conjuncturist, un spectacol şopârlistic, ci chiar am încercat să pătrund cât am putut eu în lumea lui Shakespeare. Dacă totul era incendiar, nu era nici vina mea, nici a lui Shakespeare. Şi toată lumea zicea: „Domne, ce spectacol extraordinar!”. Pentru că toată lumea recunoştea personajul. Personajele contemporane. Asta era o coincidenţă, de fapt. Astea erau coincidenţe care dădeau şi aura, aura aceea de libertate…

Sigur că limitele între care puteai să faci asta erau destul de mici, destul de şubrede. Acum s-a întâmplat că am făcut un spectacol în urmă cu un an. Un recital al lui Ştefan Iordache. Propunerea a venit de la el, era spectacolul lui. Scopul era de a pune în valoare un mare actor, un foarte mare actor. Şi eu m-am apucat de spectacol, servindu-l pe el efectiv. Nu e un spectacol în care să mă fi implicat eu ca regizor cu un program, cu o filozofie, ci m-am distrat, la un moment dat, într-un mod onorabil, slujindu-l pe Ştefan Iordache pentru un recital, pe un text scris de nişte ingineri tineri care făceau un fel de texte satirice, pline de şopârle, de aluzii, care foarte multe erau, hai să zicem, curajoase. Se afirma, de exemplu, că nu curge apa din când în când. Sau că se stinge lumina… Înţelegi? E greu de înţeles, dar astfel de prostii, mici prostioare, într-o sală de teatru, produceau un efect atât de fabulos, încât începeai să te întrebi ce este acela teatru. Dacă teatrul nu este chiar acest lucru, un loc în care oamenii se adună ca să se emoţioneze, să palpite împreună la ceva! Aceste mici şopârliţe făceau ca, în acele clipe, lumea din sală să se simtă solidară, într-un gând. Ei bine, spectacolul a avut, şi are şi acum, un succes de public fabulos.

Eu personal nu cred însă că ăsta este rostul teatrului. Nu cred că rostul lui e să defuleze în acest sens, să defuleze micile pasiuni ţinute sub presiune de anumite conjuncturi sociale. Teatrul, rolul teatrului, eu îl văd mai… grandios.

– Adică?

– Nu ştiu! Vreau să evit vorbele mari. E, aşa, un imn către viaţă. Sau ar trebui să fie. Un grup de oameni se adună… ca să sărbătorească o clipă de viaţă, o poveste, un miros, un cânticel, o emoţie în primul rând. Şi-atunci părerea mea este că dacă există o şansă pentru teatrul românesc, în general pentru teatru, aceasta ar fi ca eliberarea, mă rog, această presupusă eliberare socială şi politică în România, să lase teatrul în pace, să-l lase să revină la propria lui funcţie; adică televiziunea să-şi ia ce-i al ei, cinematograful să-şi ia ce-i al lui, presa ce-i aparţine, iar teatrul să rămână teatru. Dacă teatrul în România nu se esenţializează, dacă nu devine o artă esenţială şi… elitară, ăsta este cuvântul, elitară în sensul lui Grotowski, adică numai pentru acei oameni care simt într-un anumit moment nevoia de a vedea ceva pe scenă, de a comunica la această emoţie colectivă, deci, dacă el nu va deveni elitar, în acest sens, atunci el se va prăpădi. Probabil că va apărea genul de teatru comercial de bună calitate… Să sperăm, nu? O să apară cabaret, nu? O să apară music-hall-uri, reviste şi aşa mai departe. Asta ţinând cont şi de posibilitatea de subvenţionare, de posibilităţile materiale. Şi probabil că va exista un aşa numit teatru cultural, ceea ce, de fapt, ar fi continuarea bunei tradiţii de teatru românesc. Pentru că în deceniul al şaptelea şi începutul celui de-al optulea, în anii ‘60-‘70, când a fost în glorie teatrul românesc, prin aceasta a fost, prin spectacolele culturale. Nu găsesc un alt cuvânt. Când marii regizori şi trupele foarte importante, şcolite de ei şi formate de ei, au făcut spectacole care aproape că au rămas ca nişte repere mitologice pentru noi.

– Dar crezi că ar trebui montate şi nişte spectacole care să fie mai, cum să le zic, comerciale decât altele, care s-ar preta la turnee în străinătate? Ar exista şi această posibilitate? Sau ar trebui înfiinţată şi această categorie?

– Nu, asta e o prostie!

– Nu ştiu. Te întreb pentru că am auzit discutându-se că „e foarte scump să-ţi ducem un spectacol în străinătate pentru că sunt prea mulţi actori, ne costă transportul decorurilor, cazare, diurnă…”.

– Sigur că da. Toţi vor să cheltuiască cât mai puţin şi să câştige cât mai mult. Evident, deci, că din punct de vedere tehnic un spectacol de mare montaj are şanse mult mai mici de circulaţie decât unul cu o tehnică redusă. Dar, de fapt, argumentul ultim nu ăsta trebuie să fie, pentru că atunci riscăm să se întâmple ceea ce se întâmplă în străfundul sufletului nostru, al tuturor, să ne gândim că: „Hai să vedem ce putem să facem noi repede cu o cârpă şi un băţ ca să ne plimbăm la Honolulu, în Philippine…”. E foarte posibil să iasă lucruri bune, pentru că eu cred că teatrul, în general, trebuie să fie foarte simplu. Teatrul poate chiar aşa ar fi, la modul ideal; să-l poţi face cu un băţ şi o sfoară şi nimic mai mult. Dar fiind obsedat de aceste criterii în primul rând, rişti să le uiţi, să le pierzi din vedere pe cele esenţiale.

– Ce poţi să ne spui despre actorul român? Cum a evoluat el în anii ăştia, în anii de când nu l-am mai văzut jucând?

– Actorul român a fost întotdeauna actorul de tip carismatic. În mare proporţie. Actorul de farmec. Actorul iubit. Idolatrizat de public. Actor cu sevă multă. Mai toţi regizorii importanţi care au emigrat şi s-au întors în ultima vreme au spus exact acelaşi lucru, că ei regretă actorul român tocmai din acest punct de vedere: că e plin de sevă, plin de viaţă, plin de o poftă naturală lăuntrică de joc… Eu unul cred că nu pot să existe actori mari în afara unor spectacole mari. Adică spectacolul este pe primul loc, iar el trebuie să fie slujit de actori. La noi a existat în ultimii ani pornirea de a face spectacole pentru actori: „Uite, avem trei actori, să facem, să punem un spectacol, nu contează ce, să-i stoarcem, să stoarcem cât mai mult pentru că pe ei doreşte publicul să-i vadă”. Ceea ce sigur că e adevărat. Dar un lanţ de concesii mărunte, pas cu pas, duce la un soi de degradare.

– Acum două trei-săptămâni, Andrei Şerban vorbea despre spectacolul tău cu Piticul în grădina de vară de la Craiova ca despre spectacolul cel mai bun pe care l-a văzut în ultimii zece ani. Deci, dacă despre spectacolul ăsta se spune că e cel mai bun văzut în ultimii zece ani, atunci regizorul acelui spectacol trebuie – logic nu? – să fie unul dintre cei mai buni în România. Înţelegi ce vreau să spun, da? Şi, totuşi, pari mâhnit, puţin sumbru, schimbat. Hai să vedem care ar ar fi proiectele tale.

– Proiectele sunt optimiste! Ies din atmosfera asta sumbră! Nu pot să spun că n-au existat în viaţa mea profesională şi momente de voioşie, adică de mare bucurie a creaţiei. Puţine. Câteva. Dar au existat suficiente dacă, în aproape zece ani, ai de două-trei ori sentimentul ăsta. Ei, ce vreau eu să fac de acum încolo, concret… Sigur, am multe chestii care îmi umblă prin cap. Şi le-aş face pe toate până poimâine, că răspoimâine mi-e frică să nu mă plictisesc de unele dintre ele. Chiar asta mă nelinişteşte, că am prea multe proiecte. Probabil că n-am ajuns încă atât de bătrân încât să am o singură obsesie pe care s-o produc şi după aia să mă sting. Deci, am reluat la Teatrul Mic un spectacol, Il Campiello, pe care l-am făcut acum cinci ani la Piatra Neamţ. Este un remake sută la sută. Este acelaşi spectacol, pe care l-am refăcut schimbând numai o parte din distribuţie. Pentru că nucleul piesei e vechi şi se află la Teatrul Mic. A fost un spectacol de succes, la care am ţinut foarte mult şi care n-a apucat să-şi trăiască viaţa lui obişnuită de spectacol. Cred că poate fi jucat mai departe cu succes în Bucureşti în distribuţia actuală. Deci, am refăcut acest spectacol în trei săptămâni. Imediat după premieră, după 28 martie, voi pleca la Craiova. Până atunci mai am de terminat un spectacol la Teatrul Ţăndărică. Cu Cenuşăreasa! Un spectacol la care am scris şi textul. Un spectacol cu păpuşi pe care-l fac la comanda specială a fiicei mele şi bazându-mă pe un sistem estetic foarte riguros, dictat de aceeaşi fiică. Cu păpuşici frumoase, ochioase, drăgălaşe şi comice. După care, cum spuneam, plec la Craiova, unde vreau să fac un spectacol. Este teatrul la care în momentul de faţă ţin cel mai mult. De care sunt cel mai legat. Vorbesc de colectivul teatrului din Craiova.

– Ce vrei să pui acolo?

– O să fac un spectacol bazat pe un scenariu care este întâlnirea personajelor din Macbeth cu personajele din Ubu Roi, pe o intrigă care e evident aceeaşi. Adică intriga din Macbeth şi cea din Ubu Roi sunt aproape identice. Şi atunci ce m-am gândit eu? Ce s-ar întâmpla dacă în aceeaşi lovitură de stat ar interveni două lumi concurente? Din această întrebare sper să se nască un spectacol care să fie cu muzică, cu circ, cu tragedie. Cât se poate de eclectic. Mi-e foarte greu să vorbesc despre lucruri la care mă gândesc cu plăcere şi pe care chiar vreau să le fac.

– S-ar putea să iasă o tâmpenie. Toate datele să iasă o tâmpenie, o năstruşnicie. Tot la Craiova mă gândisem eu, la un moment dat, dar nu ştiu când şi cum o voi face, să fac un text antic, un Euripide. Mă gândeam şi la posibilitatea unui scenariu după Don Quijote, eventual tot la Craiova. Şi foarte mult mă interesează să mă apuc de spectacole muzicale. Spectacole de operă. Şi chiar aveam un proiect, care acum e cam suspendat, cu un Donizetti. Dar treaba asta e mult mai complicată… Şi după aceea vreau să mă apuc să scriu piese de teatru.

– În primul rând, visul meu dintotdeauna a fost să montez Cehov. Încă de când am terminat facultatea am fost convins că Cehov este autorul dramatic în care eu mă voi bălăci cu mari delicii teatrale şi estetice… Deci, Cehov este unul din dramaturgii inimii mele. Este de fapt singurul dramaturg la care n-aş spune nu în nicio clipă, la niciunul din titlurile pieselor lui şi la niciunul din teatrele cu putinţă de pe globul pământesc.

În ceea ce mă priveşte, eu sunt foarte înclinat către textul clasic. Şi chiar în ceea ce am făcut până acum, eu nu am fost un regizor care să descopăr texte noi. Niciodată nu am avut un spectacol care să descopere un dramaturg sau un text nou, un text contemporan nou. Înclinaţia mea este către textul clasic. Pentru că eu, în spectacolele mele, încerc să fac comentarii pe marginea unui text. Bine, asta face toată lumea, asta face orice regizor. Dar există mulţi regizori care sunt îndrăgostiţi de textul dramatic. Descoperă o piesă şi din savoarea care izvorăşte din întâlnirea dintre regizor şi acea piesă nouă poate să izbucnească un spectacol extraordinar, în care textul să primeze, adică piesa să primeze, evenimentul dramaturgic să primeze.

Eu unul aş face piese ultra-cunoscute, mă interesează motivele fundamentale, deşi cele mai banale, ale literaturii universale. Adică aş face poveşti pe care să le ştie toată lumea. Cu foarte mare plăcere m-am ocupat de Cenuşăreasa. Mă interesează foarte mult dramaturgia antică. Am şi făcut nişte spectacole. Sigur, Shakespeare! Toată lumea vrea să facă. Dramaturgii secolului al XX-lea mă inhibă. Nu-mi dau seama de ce. Shakespeare mie îmi sună mult mai modern. Nu ca literatură. Ca posibilitate a omului de teatru de a redescoperi viaţă.

Teatrul nu este în niciun caz literatură, asta este evident. Teatrul este cu totul altceva. Nu ştiu, este greu de definit, dar, în orice caz, este ceva ce ţine de viaţă, care ţine de misterul celulei vii, cu ceea ce are ea sublim şi derizoriu, urât mirositor, ca să spunem aşa. Ei, cred că în acest lucru care poate să se vădească doar în spectacol, în arta spectacolului constă esenţa teatrului şi nu în valoarea literară, pur literară a textului. Adică există două personaje: Shakespeare cel predat în universităţi şi citit în biblioteci şi Shakespeare pus pe scenă. Ăsta-i un poncif, ce spun acum. Evident!