– În cel mai nou roman al tău – În umbra ei (Polirom, 2021) – memoria joacă un rol esenţial. De ce această temă în cărţile tale, de unde atracţia aceasta faţă de istorie, faţă de trecut, memorie, faţă de recompunerea unor vieţi? De ce este important să nu uităm?

– Cea mai mare parte a vieţii noastre este amintirea unor fapte din trecut, a unor gânduri, dorinţe, a noastră înşine aşa cum eram ieri. Imaginează-ţi pentru o clipă că te trezeşti într-o dimineaţă fără amintiri. Ai numai prezentul ca să îţi dai seama cine eşti. Deci, cine eşti? Suntem într-o măsură mult mai mare propriul nostru trecut decât prezentul sau proiecţiile viitorului. Nu discutăm acum faptul că nu acolo ar trebui să trăim. Dar acela este timpul care ne defineşte. De acolo izvorăşte majoritatea deciziilor din prezent, care devin apoi foarte repede trecut. Cred că o bună cunoaştere a trecutului – propriu sau ca neam, ori chiar ca civilizaţie – ne ajută să luăm decizii mai bune în scurtul moment prezent. Cercetarea trecutului este şi o bună metodă de a mă cunoaşte pe mine însămi. De data aceasta mă refer la propriul meu trecut, al familiei mele. Îmi amintesc că eram foarte mică atunci când am făcut primul arbore genealogic. Aveam un carneţel verde şi sâcâiam pe bunica cu întrebări, voiam să ştiu câţi fraţi fuseseră ei, câţi copii făcuse fiecare şi cum îi chema, dar străbunica câţi fraţi avusese şi aceia câţi copii făcuseră şi cum îi chema pe fiecare. Cred că încă mai am carneţelul acela verde. Oricum, senzaţia că prin bunica pot avea acces la o informaţie fabuloasă nu m-a părăsit toţi anii aceia. Dintotdeauna m-am identificat puternic cu ramura maternă a familiei, în special cu femeile ei. Nu mă simt întreagă dacă nu ştiu totul despre femeile familiei.

– Ai scris, aşadar, în perioada pandemiei, a izolării. Cum ai traversat tu această perioadă, ca femeie şi ca scriitoare? Ce te-a făcut să mergi cu uşurinţă înainte, care au fost fricile tale, cum ai făcut faţă situaţiei?

– Nu am mers cu prea mare uşurinţă înainte. Am depăşit greu perioada de izolare, mai ales anul 2020, când restricţiile erau mai dure, ori poate că trecerea neaşteptată, fără nicio pregătire, la o nouă viaţă, a făcut să mi se pară astfel. Mi-au lipsit enorm de mult oamenii cu care mă întâlneam zilnic. Simţeam nevoia de prezenţe umane în jurul meu şi am realizat în ce măsură îmi luam energia din contactul acesta căruia până atunci nu-i acordasem importanţă. Nu spun că nu-i recunoşteam însemnătatea, dar nu fusesem conştientă de proporţii. Sunt optimistă şi puternică, cred cu sinceritate că dacă mă apuc de un lucru, el va ieşi bine chiar dacă mă va îngenunchea pentru o perioadă. Până acum nu mi s-a întâmplat să mă îndoiesc că am să mă pot ridica din nou în picioare. După prima lună de izolare am ajuns la graniţa unei depresii, pentru prima oară în viaţă. Instinctiv, ca într-un fel de reflex de scufundare care face ca respiraţia să înceteze şi rezervele de oxigen să fie distribuite strict către organele vitale, m-am scufundat în scrierea acestei cărţi aşa cum aş fi plonjat în singurul loc în care mă simţeam în siguranţă atunci: vieţile femeilor din familie. Am scris despre mine şi despre ele, am adus la viaţă poveştile bunicii mele, ale mamei, ale mătuşii, am găsit un scop suficient de atractiv ca să mă scoată pas cu pas din perioada de izolare. Impulsul meu de a-i salva pe cei dragi s-a manifestat într-o carte, atunci când în viaţa reală nu prea aveai ce să faci, concret.

– O casă cu marchiză de sticlă de pe malul Dunării gălăţene este un adevărat personaj. Cum ai ales-o? Există ea cu adevărat aşa ca în roman?

– Sunt născută în Galaţi şi am crescut într-o casă cu marchiză de sticlă. Dar în realitate ea era ceva mai mică decât cea din roman, o căsuţă într-un cartier mărginaş al oraşului, unde până la vârsta şcolară am locuit numai cu bunicii şi cu fratele meu. Păstrez din anii aceia amintirea unui rai personal, credinţa în existenţa lui m-a salvat adesea mai târziu, când am avut de traversat greutăţi. Cu toate că am locuit numai câţiva ani acolo, am nenumărate amintiri ale fiecărui colţişor al casei, ale atelierului din magazia din spate, ale grădiniţei cu flori care, pe atunci, erau toate mai înalte decât noi. Îmi amintesc cum treceam în picioare pe sub flori, cu fratele meu. De-a lungul vieţii m-am refugiat de multe ori în casa din sufletul meu, atunci când eram rănită. Casa cu marchiză de sticlă din roman este o combinaţie între căsuţa bunicilor şi casa conspirativă din sufletul meu.

– Este, deci, o poveste personală, care se leagă mult de trecutul tău – pentru că şi tu eşti născută în Galaţi. Cât a contat în gramatica intrigii empatia ta cu locul, cu străzile, cu atmosfera?

– De data aceasta, în acest roman, tot ceea ce transpare ca emoţie în spatele cuvintelor este numai empatia cu oraşul primilor ani ai copilăriei mele. Am făcut greşeala să trec din nou pe străduţele bătute odinioară de mâna bunicului şi nu am regăsit nimic din raiul despre care vorbeam. El există numai în amintirea mea, este în mine. Descoperirea nu m-a dezamăgit, am notat informaţia şi atât. Mi-a fost însă mai uşor să scriu despre locurile acestea care există doar în mine, ca şi cum mi-aş fi găsit o motivaţie în plus. Atunci când mă documentam pentru perioadele istorice care apar în roman – anii Primului Război Mondial şi apoi ai celui de-al doilea, primii ani ai comunismului – informaţiile pe care le găseam se potriveau ca într-un puzzle cu ceea ce ştiam din poveştile bunicii. Atunci când ne ducea la patinoar, bunicul ne spunea că acolo fusese odată un aeroport. În jurul fântânii arteziene din frumoasa Grădină Publică am mers pe prima mea tricicletă. Am cunoscut plaja Cocuţa aşa cum nu cred că va mai fi vreodată.

– „Viaţa adevărată este aceea care se petrece în interior”, spune la un moment dat un personaj de-al tău. Cum ai construit acest roman, de la ce a plecat povestea lui?

– Cred că nu greşesc dacă spun că am ştiut dintotdeauna că o să scriu acest roman. Am găsit în primele zile ale pandemiei nişte însemnări foarte vechi în care scriam că fiecare om ar trebui să scrie o carte în care să se arate pe el însuşi, exact aşa cum este el, astfel încât viaţa aceea să nu se irosească, cineva să înveţe ceva din ea. Toată copilăria, bunica mi-a povestit întâmplări din viaţa ei, a fraţilor ei, a străbunicii, stăteam realmente ore întregi la poveşti, iar ea nu uita niciodată să-mi pună în vedere la sfârşit, strângându-mă de cot ca să se asigure că sunt atentă: ţie ţi le spun, aşa că tu trebuie să le ţii minte! Îmi doream să-mi petrec viaţa scriind cărţi. Nu aveam de gând să uit nimic din ce-mi povestea ea sau din ce trăiam eu. O vreme, prin liceu, mă simţeam puţin defavorizată pentru că aveam impresia că viaţa mea va fi plictisitoare şi liniară. Pe bunica o consideram norocoasă pentru că a trăit două războaie şi o importantă schimbare de regim politic. Dacă nu ar fi apărut pandemia şi perioada de izolare, romanul probabil că ar fi apărut mult, mult mai târziu.

– Putem spune că este şi o saga de familie... cum şi de unde ţi-ai „luat” personajele. Sunt toate fictive sau unele au plecat de la realitate, le-ai cunoscut cândva?

– Străbunica mea se numea Simina Dănilă şi, în mijlocul unei armate întregi de băieţi, a avut două fete. Două surori pe care viaţa le-a prins apoi într-o legătură complicată, o poveste care a afectat următoarele două generaţii după ele şi nu ştim dacă s-a oprit. Personajele mai importante ale romanului au în spate o persoană reală. Pe unii i-am cunoscut, pe alţii nu i-am mai prins în viaţă, dar am avut nenumărate poveşti despre ei. Toţi au fost vii în jurul meu în copilărie, am crescut într-o casă impregnată de memoria lor.

– În ce constă de fapt puterea femeilor din romanul tău? Vorbim despre mai multe generaţii, un fel de suprapuneri în timp.

– În general, puterea femeilor stă în conştiinţa de sine. Femeile sunt cele care poartă viaţă în trupul lor, dacă depăşim un pic platitudinea acestei afirmaţii şi ne gândim concret, cu onestitate, cam ce înseamnă asta, nu se poate să nu acceptăm că aici este putere în adevăratul sens al cuvântului. La noi în familie, femeile s-au purtat mereu ca şi cum ar fi protejat bărbaţii, nu atât de lumea exterioară cât de ei înşişi şi de slăbiciunile lor. Pentru o femeie, o slăbiciune e o prietenă veche. Pentru un bărbat este capătul drumului, nu ştie ce să facă mai departe. O femeie care are acest gen de conştiinţă de sine va creşte femei asemenea ei. Apoi, o altă latură o aduce istorisirea, puterea poveştii. Nu am cunoscut-o pe străbunica Simina, dar ştiu atât de multe cuvinte spuse de ea, încât sentimentul este că a fost mereu prezentă.

– Şi de ce femei? De ce ai simţit nevoia unui roman al femeilor, al sufletului feminin?

– După Fotograful Curţii Regale, Manuc, Serafim şi Iancu de Hunedoara cred că mă simţeam şi vinovată puţin. Şi acolo am introdus femei ca personaje principale, dar cărţile erau totuşi despre bărbaţi. Atunci a fost o provocare să descifrez suflete masculine, acum a fost o bucurie să arăt suflete feminine.

– Ţi s-a întâmplat să vezi adesea un portret – într-un tablou sau fotografie – şi să fii tentată să cauţi, să îi recompui povestea, viaţa? Să ţi se pară că ar vrea să îţi vorbească?

– Aşa a luat naştere romanul cu care am debutat, Fotograful Curţii Regale. Mă hotărâsem să revin la visul din copilărie, acela de a scrie. Îmi făcusem un folder cu subiecte şi-mi exersam deocamdată mâna pe nişte texte scurte în care vorbeam despre personaje din copilărie sau episoade greu de uitat din viaţă. Acela a fost momentul în care am găsit un site care recupera lucrările primilor fotografi din Bucureşti, iar privirile celor care apăreau în fotografiile acelea de acum aproape două sute de ani m-au impresionat foarte mult. Erau aşa de vii, aveau atâta viaţă în ele încât aveam senzaţia clară că trăiesc încă pe undeva, mi se părea greu de asimilat informaţia că oamenii aceia sunt morţi demult. Privirile lor mi-au inspirat poveştile care se împletesc astăzi în Fotograful Curţii Regale. Scriam cu convingerea că scriu după dictare. Am încercat să aflu cât mai multe detalii despre fotograful care le făcuse, dar la vremea aceea am găsit numai numele lui, Franz Mandy, şi câteva date biografice. Tocmai lipsa lor mi-a stârnit imaginaţia şi i-am reconstruit o poveste, pornind de la ceea ce se păstrase şi bazându-mă mult pe fotografiile lui. Personajele din Fotograful Curţii Regale au rămas cel mai îndelungat timp pe lângă mine, din tot ce am scris până acum.

– Mă gândesc la fraza „o voce interioară pe care nu o asculţi este o parte din tine pe care nu o laşi să trăiască”. Când apar aceste voci interioare?

– Este greu de spus când apar. Mi-ar fi mai uşor să detectez momentul în care am devenit conştientă de ele. Pe toată perioada clasei a opta, când se punea problema liceului la care urma să dau examen, opţiunea unei clase de filologie era mereu prezentă, numai că undeva foarte în spate, împinsă de mine cam împotriva voinţei părinţilor mei. Astăzi ştiu că aceea era o voce interioară, mi-am reproşat adesea că nu am fost mai insistentă, eram de pe atunci încăpăţânată şi convingătoare, deci aş fi avut arme. Dar nu le-am aruncat pe toate în luptă. Momentul s-a repetat la treapta a doua de liceu şi la examenul de admitere la facultate, când am pus din nou în discuţie dorinţa aceasta de a schimba drumul şi a urma ceva legat de literatură şi de scris. Cedam însă la cele dintâi argumente ale părinţilor, cu toate că nu mă puteam gândi la nimic altceva, orice făceam vocea aceea era mereu prezentă în capul meu. A fost nevoie să treacă mult timp în care să o tot aud, ca să înţeleg că este o voce interioară pe care trebuie să o iau în seamă. Când rememorez astăzi toate acestea, realizez că ea a existat cu mult înainte ca eu să înţeleg ce aud.

– Mai contează nostalgia în literatură? Mai putem miza pe această stare? În ce constă farmecul ei, care este relaţia ei cu literatura?

– Într-o lume în care condiţia umană nu mai pare să însemne căutarea unui sens al vieţii sau cultivarea sentimentelor şi emoţiilor, recunoscându-le ca elemente care ne diferenţiază de restul creaţiei, cred că orice emoţie contează. Recuperarea lor o văd ca pe stabilizarea unor pontoane salvatoare în mijlocul unui ocean de consumerism care ameninţă să ne înghită. Dacă vreodată copiii noştri vor avea nevoie să reînveţe să simtă, să sufere din dragoste, să fie nostalgici sau entuziasmaţi, vor găsi mai uşor calea către propriul suflet omenesc cu ajutorul literaturii. Astăzi poate că toate acestea sunt desuete, dar consumerismul îşi va trăi timpul şi se va consuma la rândul lui, vom învăţa ceea ce este de învăţat de la el şi ne vom întoarce cu nişte lecţii importante. Nostalgia în literatură ar putea ajuta la o întoarcere mai uşoară. Ea deschide căi de acces către zone ale sufletului care sunt specific omeneşti, nu vor dispărea numai pentru că generaţiile de astăzi au pierdut interesul de a şi le explora.

– Ai creat atât de multe personaje în romanele tale! Cum relaţionezi cu ele? În ce formă de complicitate sunteţi? Vorbeşti cu ele?

– Aproape toate personajele se sprijină pe un corespondent din realitate. De cele mai multe ori am pornit de la o caracteristică reală, care m-a impresionat prin originalitate sau printr-un mod neobişnuit de a se manifesta, la care apoi adaug caracteristici imaginare care au scop să scoată în evidenţă acel punct real. Mă simt confidenta personajelor pe care le-am creat. Cel mai puternic am avut acest sentiment în cazul Fotografului Curţii Regale, poate şi din cauză că au existat fotografiile cu privirile acelea vii despre care vorbeam. Dar mi s-a întâmplat şi un alt lucru despre care nu am mai vorbit până acum. În momente de decizie ale vieţii, atunci când ezitam şi nu ştiam cum ar fi mai bine să procedez, am avut surpriza să primesc ajutor de la unul dintre personaje, cineva care era cel mai potrivit să dea sfaturi în situaţia cu care mă confruntam devenea foarte prezent. Mi-a fost uşor să îmi imaginez ce ar face acel personaj în aceeaşi situaţie.

– Le mai porţi adesea de grijă sau le laşi să se descurce singure? Le uiţi uşor, te detaşezi de ele?

– Detaşare este mult spus. Cred că un cuvânt mai potrivit este încredere. După o vreme ajung să am încredere că se pot descurca singure şi rămân cu un pas în spatele lor. Nu le uit niciodată, nu le pot uita. Pentru mine ele vor fi întotdeauna vii. De exemplu, atunci când răspund la astfel de întrebări, camera este plină de personaje, sper să nu sperii pe nimeni când spun că este uşor să-mi imaginez cum stau pe braţele fotoliului, pe canapea sau în picioare, sprijiniţi de tocul uşii.

– Cât este de important pentru tine scrisul? De ce scrii?

– Nu fac parte dintre cei care nu pot trăi o singură zi fără să scrie ceva. Nu este un lucru rău, nu este nici bun, pur şi simplu funcţionez altfel. Cred că scriitorul are nevoie şi de perioadele lui de acumulare, în care nu trebuie să te simţi dator să scrii. Sunt perioadele în care eşti pe recepţie, eşti foarte vigilent în a observa cele mai mici detalii din reacţiile oamenilor: o cută pe fruntea unui trecător, lumina care cade pe o frunză, un miros neaşteptat, ca şi cum ţi s-ar fi ascuţit toate simţurile. De obicei mă predau perioadelor mele de acumulare, le gust cu plăcere, îmi imaginez cum viaţa din jur intră în mine prin toţi porii şi mă bucur de asta. Este o perioadă de graţie care ştiu că va trece, poarta se va închide, iar eu voi rămâne mai bogată în trăiri şi plină de inspiraţie şi poftă de scris. De ce scriem este, pentru toţi cei care împart această bucurie, o întrebare grea. În copilărie o făceam pentru că aveam capul plin de aventurile unei fetiţe cu vreo doi-trei ani mai mare decât mine şi acela era singurul mod de a le trăi şi eu alături de ea. Pe când fiul meu era mic, am făcut-o pentru că nu reuşeam să ţin pasul cu cumpărarea cărţilor de poveşti pe măsura avidităţii cu care le asculta el. În urmă cu opt ani, atunci când am început să scriu Fotograful Curţii Regale, am făcut-o pentru că toţi acei oameni surprinşi cu un aparat de fotografiat acum aproape două sute de ani mi-au vorbit, îmi umpleau capul cu poveştile vieţilor lor. Imaginare, este adevărat, dar atât de limpezi în detalii încât nu am putut doar să le admir, a trebuit să le aştern pe hârtie. Nu simt că am răspuns la întrebare. Scriu pentru că mă caut pe mine, probabil. Scriu ca să pun ordine în tot haosul care îmi invadează uneori mintea. Scriu pentru ca fiul meu să mă găsească undeva, atunci când nu o să mai fiu, iar el va avea nevoie de mine. În umbra ei am scris-o ca să fac pace cu lucruri din trecut care mi-au dictat atâţia ani comportamentul.

– Scrii oricum? Oriunde? Sau e nevoie să se întrunească anumite condiţii? Ai tabieturi?

– Pentru scrisul efectiv am tabieturi, da. Scriu începând de dimineaţă, devreme, întotdeauna scrisul începe cu făcutul cafelei şi am căni anume pentru scris, pe care nu le folosesc în zilele obişnuite. Duc telefoanele şi ceasurile în altă cameră, am ascuns chiar şi ceasul de la laptop. Şi scriu numai cu faţa către o fereastră. De-a lungul acestor opt ani mi-am schimbat locul de scris, dar biroul a fost întotdeauna aşezat cu faţa către o fereastră mare, de la care se văd copaci. Nu am văzut niciodată blocuri atunci când am scris. Mai există şi un altfel de scris, scrisul în cap să-i zicem, când subconştientul căruia i-ai dat o întrebare îţi aduce, când te aştepţi mai puţin, o soluţie la suprafaţă. În astfel de momente îmi fac repede notiţe scurte pe orice: post-it (dar nu prea se întâmplă să vină ideea tocmai când am post-it-uri lângă mine), telefon, spatele facturilor. Nu o dată mi s-a întâmplat să fiu la volan şi să înregistrez mesaje audio în telefon, pentru că livada pe lângă care trecusem era tocmai cea care îmi trebuia în capitolul neterminat şi a trebuit să notez fraza pe care mi-o inspirase. În general însă inspiraţia vine sacadat, în fraze, iar cartea iese la iveală cu multă muncă de organizare, schiţe pe hârtie cu tot felul de săgeţi şi axe ale timpului, liste cu nume de personaje, alte liste cu moduri în care se simt pe corp emoţiile sau cu gesturile şi mimica neobişnuite ale unui trecător întâlnit întâmplător pe stradă.

– Dacă nu ai scrie, ai alege să faci... ce anume?

– Sunt multe lucruri pe care mi-aş fi dorit să le fac şi pe care le-aş face acum cu plăcere, dacă nu aş scrie. Aş preda, îmi place mult să predau, îmi place să ies de pe cărările bătătorite şi să arăt lucrurile dintr-o altă lumină, aşa cum mi le-am explicat eu. Aş face fotografii, cred că poţi scoate la lumină multe înţelesuri ascunse atunci când decupezi colţul de lume potrivit şi-l pui în lumina potrivită. Cred că aş şi picta, dar probabil nu pentru multă vreme, pentru că nu am siguranţa contururilor, aş fi pricepută numai la amestecarea culorilor şi obţinerea de nuanţe noi.