În contextul operei pe care Marguerite Yourcenar – prima femeie care a intrat în Academia Franceză – ne-a lăsat-o, textele din volumul Obolul visului. Poveste albastră nu reprezintă ceea ce se numeşte „literatură de sertar”. Sunt mai mult decât atât. Ele pot fi interpretate ca posibile drumuri sau explorări care au dus la crearea cărţilor sale cu adevărat mari. E drept: nu întotdeauna este o perspectivă privilegiată aceea de a ierarhiza opera unui anumit scriitor, însă, sine qua non, Memoriile lui Hadrian reprezintă un referenţial (copleşitor) în opera lui Yourcenar, de care nu poţi face abstracţie când scrii despre alte texte pe care le-a publicat.

Obolul visului este o proză pe care Marguerite simte nevoia de a o rescrie după două decenii. Prima variantă a fost publicată în 1934. Este un tip de scris care nu urmăreşte excesivul, grandoarea, care nu epatează, ba dimpotrivă, e racordat fin la ideea de echilibru. Cadrul în care evoluează personajele este Roma celui de-al unsprezecelea an de fascism şi oraşul, aşa cum însăşi autoarea specifică în „Prefaţa” pe care o semnează pentru Obolul visului, „în care se leagă şi se dezleagă veşnic aventura omului” (p. 8). Povestea este construită în jurul unui atentat antifascist din timpul dictaturii mussoliniene. Autoarea păstrează un grad ridicat de discreţie faţă de personaje. Le respectă intimitatea, le conferă dreptul de a alege să nu cadă în patetisme chiar şi atunci când sunt copleşite de drame. Avem în faţă un scris ca o broderie, în care se leagă cu ochiuri fine din ce în ce mai strâns şi în toate direcţiile povestea altor personaje, iar rezultatul e o compoziţie extrem de clar articulată, fără noduri, fără ratări. În plus, fiecare model creat se poate susţine şi singur, în unicitatea lui, decupat de compoziţia iniţială. Interesant este şi felul în care ies din scenă personajele, la sfârşitul textului – Paolo Farina, Lina Chiari, vânzătorul de parfumuri Giulio Lovisi, Giuseppa, domnişoara Jones sau Rosalia di Credo se raliază fin ideii că „Experienţa ne învaţă că învinşii îşi merită înfrângerea” (p.78).

Textele care fac parte din Poveste albastră au fost scrise între 1927 şi 1930. Este perioada în care Yourcenar a lucrat şi la manuscrisul Memoriilor lui Hadrian şi tot atunci e timpul în care se conturează şi figura lui Zenon, un alt personaj fundamental din opera ei. Este, în fond, o poveste de un exotism tulburător, în care senzorialul se declină în albastru ca leitmotiv (şi cerul şi marea, şi fumul mirodeniilor şi ochii), un text elegant compus din perspectivă literară. „Atunci el îi dădu la o parte şuviţele răvăşite ce îi ascundeau chipul; însă aşa de murdar îi era obrazul, că ploaia desena pe el nişte şănţuleţe albe, iar negustorul băgă de seamă îngrozit că cerşetoarea nu vedea şi că ochiul ei stâng dispărea sub o albeaţă cumplită. Cu toate acestea, îşi puse capul pe genunchii ei acoperiţi de zdrenţe şi adormi împăcat, căci ochiul drept al fetei, deşi lipsit de vedere, era minunat de albastru” (p. 174).

Întâia seară este o poveste rescrisă de Yourcenar după câteva pagini pe care tatăl său (Michel de Crayencour) le scrisese cu un an sau doi înainte de deces. De altfel, în Amintiri pioase, autoarea îi consacră mai multe rânduri în care relatează această amintire. Într-o contragere severă, povestea din Întâia seară aduce în prim-plan un cuplu, Georges şi Jeanne în călătorie de nuntă. Într-o primă scenă, din recuzită face parte un tren care goneşte în noapte spre Elveţia, apoi un hotel din Montreux. În mintea lui Georges – un ins nu lipsit de şarm, deşi strălucitor prin cinismul său – se derulează zeci de proiecţii, de perspective, de introspecţii, de posibile scenarii ale vieţii în doi. Din când în când, în gândurile lui apare şi amintirea fostei amante, Laure. Un text care se încheie într-o notă imprevizibilă, o telegramă sosită îl anunţă de moartea respectivei, moment în care Georges „avu încă o dată impresia plină de melancolie că toate se rezolvă de la sine, adică nimic nu se împlineşte”. Oarecum rigid, lipsit de sentimentalism, cerebral, un text care te prinde însă, te incită – pentru că, până la urmă, este un text despre un voiaj de nuntă care are ca final, totuşi, nu fericirea conjugală, ci amintirea fostei amante.

Farmece este o poveste impregnată puternic de parfumul mediteranean, construită în jurul unei ceremonii de dezlegare de vrăji. Amande, bolnava de tuberculoză, femeile credule adunate lângă ea, vraciul Cattaneo d Aigues şi Algenare, potenţiala vrăjitoare sunt personaje care refac un univers ancestral, dominat de mituri, de spaime şi de simboluri. Dintr-o anumită perspectivă, există în ţesătura textului şi un decupaj antropologic. Pentru că da, este un scris seducător, care prinde, care respiră un aer dramatic şi scenografic, cu atât mai mult cu cât există ca o concluzie implacabilă, următoarea frază: „văzu că stelele desenau pentru ea, cu linii mari, tremurânde, literele uriaşe ale alfabetului vrăjitoarelor” (p. 210).

În toate aceste texte reunite în volum, Marguerite Yourcenar relevă că arta scrisului său îşi are sorgintea tocmai în echilibrul şi în firescul curgerii narative. Aici emoţia şi forţa scrisului său nu sar de anumiţi parametri ai dramei. De necontestat însă că sunt scrieri cu o importanţă aparte pentru propria individualitate, pentru conturarea unui drum ulterior; sunt şi sinapsele care conduc către capodoperele sale. Până la urmă – aşa cum Josyane Savigneau afirmă în „Prefaţa” pe care o semnează pentru Poveste albastră – „să iubeşti un scriitor înseamnă să-ţi doreşti ca el să nu se oprească niciodată din scris”.