Apar, în ultimii ani şi cu precădere în momentul Centenarului Marii Uniri, o multitudine de publicaţii din zona memorialisticii care, într-o cheie proprie acestui tip de discurs istoric cu caracteristici aparte, pune accentul pe anumite momente din trecut prin prisma şi din perspectiva anumitor protagonişti ai istoriei. Avem, relativ recent, şi e foarte bine că lucrurile stau aşa, producţii memorialistice din zona regalităţii, a diplomaţiei, din zona aristocraţiei, din zona anonimilor istorici , fie ei soldaţi, medici, vizitatori ai regatului sau străini – care completează cu succes şi cu amintiri personale tabloul epocilor şi discursurile istorice ale specialiştilor. Din această galerie impresionantă face parte şi volumul publicat la Humanitas, în 2018, intitulat Jurnalul unui medic militar 1917-1918, semnat de doctorul Raul Dona, un jurnal care a văzut lumina tiparului acum pentru prima dată şi care cuprinde momentele sale de pribegie din Moldova (între ianuarie 1917 şi noiembrie 1918), alături de familia sa, pe fundalul Marelui Război. „Este [aşa cum afirmă în „Cuvântul înainte” Veronica Milicescu] Marele Război care a dus la făurirea României Mari, descris după o zi de spital militar, de un confrate care aparţinea elitei intelectuale, la lumina lămpii sau a lumânării, cu creionul, în caietul negru” (p. 7).

Raul Dona (1873-1924) îşi începe cariera, ca medic, în anul 1898, după obţinerea titlului de doctor şi a dreptului de liberă practică. În 1916 s-a căsătorit cu Niculina Delavrancea (cea care, de altfel, semnează şi desenele din paginile acestui jurnal), una dintre fiicele scriitorului Barbu Delavrancea. Înfrângerile suferite de armata română la scurt timp după intrarea în război şi pătrunderea trupelor germane în capitală l-au determinat pe Dona ca, împreună cu familia, să se retragă în Moldova.

Jurnalul său reprezintă un veritabil tablou de epocă, o frescă umbrită de culorile sumbre ale războiului, în care evenimentele personale se desfăşoară pe un fundal al marii drame ce a cuprins atunci omenirea. Dona scrie cu conştiinţa faptului că paginile sale vor fi citite cel puţin de fiica sa, pentru a cărei sănătate (copila are câteva luni în timpul şederii cuplului în Moldova) face sacrificii enorme. „Va veni o vreme când, cetind rândurile astea, Ieninul sau un altul o să vibreze un moment de freamătul sufletului nostru zbuciumat în anii teribili ai războiului umanităţii înnebunite” (p. 156).

Dincolo de stilul său clar, concis şi sensibil – calităţile literare ale documentului sunt evidente şi îmbucurătoare –, dincolo de multitudinea de detalii referitoare la ororile războiului (descris aşa cum se vede el în cea mai neagră hidoşenie şi monstruozitate, cu plăgi, cu sânge şi schilodiţi), impresionante sunt pasajele introspective şi de reflecţie ale autorului despre evenimentele la care este martor. Există acolo şi momentele de cedare umană: „Îmi doresc moartea din tot sufletul şi de un fir de aţă mai atârnă să nu mi-o dau de bunăvoie.” (p. 142), sunt vizibile fragmentele în care e conştient că ceea ce îl ţine în viaţă este iubirea pentru familia sa, ambiţia de a le dărui minimul de confort pentru a putea supravieţui acestei drame, dar şi neputinţa de a-şi face meseria ca medic, în condiţiile în care se loveşte de o penurie generalizată. „Ideal, întruchipare, viaţă, avere, sănătate... Tu să le dai şi alţii să profite. La spital tremur de frig, n-am sobe, n-am lemne, n-am cu ce să le aduc, primesc numai ordine care de care mai ameninţătoare, de răspundere angajată faţă de o curte marţială eventuală. Vexaţii, obrăznicii, răbdări şi înghiţiri în sec. Asta e pentru noi zilnic. Pofteşte să te plângi: eşti socotit nepatriot, neserios, nu eşti om (ei sunt)!” (p. 174).

Paginile sale transmit imaginea unei ţări lovită crunt, şi sunt scrise fără menajamente şi fără a absolvi prin scrisul său pe cei responsabili de situaţie. „E o jale indescriptibilă spectacolul dureros, dureros adânc pe care ţi-l oferă coadele celor care aşteaptă la depozitele de alimente ca să ia azi puţin ulei, mâine mălai, altă dată cartofi şi astfel vezi zilnic coada flămânziţilor nenorociţi de soartă, urgisiţi care aşteaptă de o parte şi de alta a trotuarului la uşile depozitelor, bruscaţi de gardişti (...), ţinuţi în frig, în ploaie, rebegiţi, vineţi şi tremurând, alţii trântiţi pe jos, bătrâni gârboviţi (...), copii desculţi, goi (...), femei cu câte un copil în braţe, învineţit de frig, murdar, plângând ca desperat, toţi aşteptând resemnaţi, plecând adesea după câteva ore de aşteptare pentru a reveni a doua zi la acelaşi chin”(p. 167).

Nu mai puţin impresionant – şi merită subliniat acest aspect – este caracterul vizionar şi lucid cu care doctorul Dona îşi notează impresiile, cu atât mai mult cu cât unele concluzii pe care adesea le trage („De ce nu m-am născut într-o ţară civilizată?”) par, din nefericire, că îşi găsesc valabilitatea şi o sută de ani mai târziu. Dar este soarta istoriei şi ironia ei de a ne surprinde când ne aşteptăm mai puţin. Bref: cartea lui Raul Dona este unul dintre cele mai puternice volume de memorii apărute la noi în ultimii ani.