Romanul Restul e tăcere al lui Augusto Monterroso are în centrul său povestea vieţii şi operei lui Eduardo Torres, un pretext original pentru o meditaţie în cheie ironică asupra iluziilor intelectualităţii şi a stupidităţii umane. Construcţia în sine a romanului – de altfel, singurul său roman – este un melanj de construcţii apocrife, de scrieri considerate ca fiind originale ale personajului său, de eseuri despre Don Quijote sau despre viaţa animalelor (din care nu lipsesc imaginile desenate cu creionul), completate cu un paradoxal Decalog.

Aşadar, cine este acest Torres? – un personaj sofisticat, cult, cu predispoziţii către literatura clasică, uşor solemn, de o cordialitate circumspectă şi cu o privire rece. Arma supremă din publicaţiile sale este ironia, dar una, deşi acidă, rafinată şi extrasă din toată moştenirea greco-latină. Nu este dispus la concesii, refuză onorurile publice şi alege să rămână un izolat departe de orice ambiţie mundană: „Prefer de mii de ori să rămân ce am fost şi până acum, adică terţul exclus, şi să trăiesc la umbra peşterii lui Platon sau a copacului lui Porfirius, decât să ies în lume pentru a tăia false noduri gordiene”. Aventura sa scriitoricească se desfăşoară în oraşul San Blas, „un oraş mare, având farmecul unui cătun şi invers” şi care este pentru Torres una dintre cele mai bune dintre lumi şi una dintre cele mai benefice în privinţa liniştii spirituale.

Romanul este structurat în patru părţi, respectiv „Mărturii”, „Texte”, „Aforisme” şi „Colaborări spontane”, fiecare argumentând prin originalitatea inserţiilor (epistole, fabule, desene, articole, meditaţii, comentarii critice pe marginea unor opere celebre, speculaţii filosofice) că Torres, ca personaj, se mişcă natural prin genuri, prin brutalitatea clivajelor de natură politică sau literară şi, graţie geniului său, transformă fără dubii diversitatea în unitate.

Dincolo de naraţiuni din zona publicistică, de scrisori, de incursiuni fantasmagorice în lumea animalelor, de o splendidă pledoarie pentru Don Quijote, paginile conţin şi meditaţii incisive pe teme de cuplu: „prin natura lor, femeile sunt fascinate de bărbaţii de succes, cuceritori sau nu, fideli sau nu şi sunt gata să li se ofere la cel mai mic semn, chiar dacă de multe ori acei bărbaţi celebri nu se dovedesc a fi atât de bărbaţi pe cât îşi imaginau ele”.

Interesant – prin atipicul inserării sale în roman şi nu neapărat din punct de vedere stilistic sau analitic – este „Decalogul scriitorului”, un capitol aparte căruia Monterroso îi acordă un spaţiu generos. Cităm din el: „Unu: Dacă ai ceva de spus, spune. Dacă nu, la fel. (...) Nouă: Ai încredere în tine, dar nici chiar aşa. Când începi să ai îndoieli, crede. Când crezi, îndoieşte-te. (...) Zece: Încearcă să spui lucrurile în aşa fel încât cititorul să aibă mereu senzaţia că e la fel sau chiar mai inteligent decât tine. Fă astfel încât din când în când chiar să fie, dar pentru a face asta, va trebui să fii mai inteligent decât el. (...) Unsprezece: Nu uita de sentimentele cititorilor. E tot ce au mai bun, nu ca tine, care nu ai sentimente, pentru că altfel nu te-ai fi apucat de meseria asta”. De ce un Decalog cu douăsprezece puncte? – e jocul lui Torres, ne menţionează complice autorul, tocmai pentru ca scriitorul să aibă posibilitatea de a alege ceea ce i se potriveşte cel mai bine. În fond, urmează imediat şi exonerarea, după principiul: „omenirea a respins mereu poruncile lui Dumnezeu, atunci măsura mea de precauţie poate fi privită drept nevinovată.”

Ne salvăm de iluzii ironizându-le? – perspectiva lui Monterroso deschide un unghi pe cât de uman pe atât de firesc, în care ne putem simţi confortabil şi în care totul poate fi posibil tocmai pentru că trece dincolo de resentimente şi de haosul cotidian. Până la urmă, într-o teorie reducţionistă pe care o dezvoltă în pagini, lumea se rezumă la trei sentimente primare: iubirea, ura şi indiferenţa – fie în stare pură, fie amestecate într-un grad mai mic sau mai mare. Nu e o demitizare a umanului, nu e nicio deconstrucţie la urma urmei, ci o analiză a fragilităţii umane care se ascunde dincolo de ipocrizie şi glorie: „de fiecare dată când veţi vedea un om important sau celebru în acţiune, amintiţi-vă că şi el e tot om, adică nimic nemaipomenit, din contră, are şi el defecte, spaime, slăbiciuni şi ciudăţenii”.

Restul e tăcere este un roman care se articulează după sintagma Castigat ridendo mores (pe care Monterroso are grijă să o lanseze prin vocea lui Torres) şi care impune forţa satirei, a râsului şi, de ce nu, autoironia ca instrument al unei resemnări, fie ea şi temporară.