Am început traducerea ultimei cărţi apărute adresându-mi, ca unui prieten bun pentru care am toată îngăduinţa, nu întrebarea „Cum traduc acest text?”, ci, mai degrabă, întrebarea „Cum traduc această muzică?”. Am intrat, aşadar, într-un spaţiu ficţional traversat de pasiunea limbajului şi de vocabularul pasiunii improbabile şi caustice, o geografie articulată şi susţinută de un suport transparent de sticlă. În limba de origine a romanului, arhitectura interioară muzicală a povestirii conducea cu seninătate cititorul în pădurea narativă a textului, o franceză construită din nuanţele senzaţiilor, din intensitatea lor precisă, din simplitatea cuvintelor celor mai întrebuinţate, aşezate ca un obiect luminos în inima unui decor auster. Înţelepciunea sonoră a itinerariilor care alcătuiau coloana vertebrală a textului trebuia să fie redată în deplina ei forţă, o forţă dinamică, foarte înaltă, pulsând dureros, gradual, în intensitatea ei ultimă şi coborând mai apoi în cascadă, într-o necruţătoare absenţă a sunetelor, a tăcerii, luând forma unui spaţiu al exilării, la marginea lumii, în care personajul sfârşeşte (sau nu), într-o cameră în care, în mod obsesiv, rezonează Tânăra şi Moartea de Schubert, impregnat de tensiunea pe care discul o lasă în volumul camerei, în pereţii ei, în podeaua glaciară şi în fragilitatea ferestrelor, atunci când nu se mai învârte, oprindu-se brusc. În acest context, personajul trebuie să supravieţuiască tăcerii, nemişcării, refuzului gândirii. O muzică lipsită de stridenţă care însoţeşte cuvintele clare, translucide, şi care îi aduce împreună pe Brahms, Schubert, Beethoven, într-o cutie muzicală, pe care atunci când o deschizi, nu declanşează cu tandreţe infantilă sunetele fermecătoare ale aducerii aminte, ca o muzicuţă a trecutului, un obiect ficţional adorabil şi rar. O cutie muzicală şi o explozie. Construit în două secvenţe care depun mărturie despre existenţa unei rupturi vizibile, agresive, o dislocare brutală, traducerea trebuia să urmeze întocmai dinamica fluidă a emoţiilor mistuitoare, să cuprindă în efectul ei şi focul şi flăcările, dar şi dispariţia, devenirea-scrum. Cu delicateţe şi luciditate. Ca un exerciţiu de echilibru. Pentru a nu trăda textul care ţi se oferă cu atât de multă voluptate şi credinţă. Nu ştiu cum se poate ieşi dintr-o traducere altfel decât epuizat, din mijlocul unui şantier al limbajului care îşi schimbă, sub privirea şi puterea ta, consistenţa şi nuanţele, care se întunecă şi se luminează cu rapiditatea cu care hotărăşti că un cuvânt supravieţuieşte altuia.

O provocare la fel de importantă este să ieşi din adăpostul şi ruinele textului victorios, ajuns la capătul pădurii narative cu sentimentul că ai străbătut pădurea cu potecile ei, uitându-te în stânga şi dreapta cu sinceritatea privirii călătorului, dar şi cu precizia celui care îşi propune să ţină minte, să memoreze Imaginarul teritoriului pe care îl descoperă. Cu o credinţă interioară acută, căreia să îi rămâi fidel, că te afli în vizită într-o casă care nu-ţi aparţine, dar nici nu îţi este străină. Traducerea îţi oferă, într-o măsură pe care o poţi negocia, iluzia creaţiei textului, care este în fapt o rescriere. A te plimba în interiorul unei povestiri cu misiunea rescrierii lui într-o limbă nouă, un cod faţă de care textul este străin, înseamnă a te angaja într-un joc lipsit de inocenţă în care entuziasmul laboratorului de cuvinte este însoţit de responsabilitatea imensă a întrebuinţării lor. Cuvintele ca nişte substanţe periculoase. Din relaţia de prietenie care durează, fortificată de revederi şi veşti din viitor, de complicitatea care se instalează între traducător şi autor, rămâne, uneori, această realitate pe care amândoi o regretaţi şi o adoraţi în aceeaşi măsură. Că nu mai poţi bea suc de greapfruit mult timp de la încheierea traducerii, că trebuie să nu mai asculţi Schubert câteva luni, că trebuie să aşezi într-o lumină nouă toate aceste obiecte ficţionale pe care textul le-a înzestrat cu o semnificaţie intensă şi le-a aruncat în lume. Pentru că ai trăit atât timp într-un spaţiu care nu-ţi aparţine şi pe care l-ai retranscris, cu toate puterile tale, în ceva nou, nemaivăzut, cu o existenţă care nu se opreşte la finalul paginii.

Evident, de la traducător la traducător răspunsurile vor fi foarte diferite. Cazul meu e puţin deosebit: predau literatură rusă contemporană, aşa că traducerile beletristice din rusă pe care le fac au pentru mine şi alt obiectiv: de a vedea care sunt tehnicile pe care le folosesc scriitorii de azi, de a decela motive cunoscute sau inedite, de a vedea intertextualităţi şi, dincolo de toate acestea, de a vedea, prin comparaţia implicită pe care o fac cu un bagaj destul de mare de texte pe care le am la bord dacă scriitorul sau romanul respectiv are o „voce”... Pe de altă parte, cu cât îl traduci mai mult pe un scriitor (adică transpui în limba maternă mai multe scrieri ale lui), cu atât mai mult poţi spune că ajungi să-l cunoşti. Sunt imagini personale care se repetă, într-o formă sau alta, aluzii fine care rezonează, teme recurente la care ţine şi despre a căror semnificaţie eşti deja la curent. Atunci simţi că eşti un fel de membru al familiei sau un prieten foarte apropiat, căruia îi povesteşte parcă romanul său şi tu dai din cap, aprobi, ştii despre ce este vorba. Însă un scriitor mare, o voce puternică, aşa cum îi spun eu, trebuie să te şi uimească, în acelaşi timp. Când spuneai că ştii totul, că nu poate aduce nimic nou, te impresionează până la lacrimi cu o imagine emoţionantă, cu un fel aparte de a repune în pagină o temă dureroasă. Este experienţa pe care o am cu Mihail Şişkin, în ale cărui proze, deloc uşoare, pot spune că mă simt familiar. Acest lucru, ca traducător, îmi dă o încredere deosebită, chiar o anumită lejeritate în traducere. Andrei Kurkov, un alt scriitor pentru care sunt „traducător oficial”, te surprinde de fiecare dată: alte teme, alte personaje, provocări lingvistice diferite în funcţie de mediul în care se desfăşoară acţiunea.

În cazul unui scriitor necunoscut pentru mine, pe care îl traduc pentru prima oară, perioada de tatonare poate dura mai mult şi, în cele din urmă, poate să nu te cucerească deloc. Ai senzaţia că e o greşeală la mijloc, că a ajuns la tine dintr-o eroare, dar, de multe ori, ca profesionist, trebuie să-l accepţi şi să-l salvezi, pentru tine şi pentru cititori (un singur roman am refuzat la viaţa mea, cel al lui Kononov, Pioniera goală, cu care nu am putut relaţiona chiar deloc şi atunci am apelat la dreptul de veto!). Sunt puţini scriitorii care se deschid chiar de la început, care te cuceresc imediat şi te primesc cu braţele deschise în casa lor. Este un sentiment extraordinar să ai senzaţia că textul parcă îţi este adresat ţie. Acest lucru este simţit uneori la lectură, la traducere nu mereu ai această senzaţie. Această trăire am avut-o la Saşa Sokolov, Şcoală pentru proşti, Vladimir Sorokin, Kremlinul de zahăr, Viscolul, Marina Stepnova, Femeile lui Lazăr, Evghenia Ghinzburg, Destin în bătaia vântului, Ocna, ce binecuvântare... E şi aici dragoste la prima vedere, ca şi în cazul scriitorului favorit, când încerci să nu te gândeşti dacă îţi place mai mult decât altcineva, dacă nu îl trădezi pe celălalt şi, evident, să pătrunzi cât mai mult în universul lui. Asta e o mare bucurie pentru un traducător: atunci lucrezi cu mai mult spor, cu mai multă plăcere, gândindu-te atât la bucuria pe care ţi-o faci, cât şi la surpriza plăcută care, prin intermediul tău, ajunge la viitorii noi admiratori ai scriitorului tău...

Apropierea de un text literar – şi traductibilitatea lui – depinde în foarte mare măsură de compatibilitatea traducătorului cu el. Orice text poate fi intraductibil (dacă nu-l simţi cu adevărat, nu intri în rezonanţă cu el) şi orice text, oricât de complex, poate deveni, mai devreme sau mai târziu, traductibil, dacă-şi găseşte traducătorul potrivit. Da, chiar şi Finnegans Wake! Cred că se abuzează un pic de noţiunea de intraductibil. Fireşte că el există în diferite doze şi e marea frustrare a oricărui traducător. Dar deseori este abordat facil. Un exemplu foarte bun în acest sens este Zâtul Tatianei Tolstaia. Se spunea despre el că e intraductibil, abundă în cuvinte inventate, jocuri de cuvinte, limbaj arhaic, vorbe rare, specifice peisajului rusesc etc. Pătrunzând în text însă, am simţit că plutesc într-o zonă familiară, confortabilă, atât de aproape de mine ca stil şi spirit încât cuvintele au venit de la sine. Textul a curs dintr-o suflare, aproape ca şi cum l-aş fi scris eu. O provocare mai mare, cred, au fost texte de Nabokov sau Djuna Barnes. Primul deţine, de pildă, arta de a folosi cuvinte polisemantice care au mai multe sensuri deodată în aceeaşi frază, polisemantizând-o la rându-i. Aici, din lipsă de cuvinte cu acelaşi polisemantism în limba ţintă, eşti nevoit fie să alegi sensul care ţi se pare cel mai puternic, fie să traduci acel cuvânt prin mai multe, încercând să păstrezi jocul, ambiguitatea, parfumul. Djuna Barnes, pe de altă parte, are uneori formulări atât de neaşteptate, volute ale frazei atât de complicate, încât numai cufundându-te adânc în text, cunoscându-i lumea şi limbajul, simţindu-i pulsaţiile îl poţi înţelege şi reda fidel, fără a-i trăda nici ritmul, nici esenţa, nici stilul. E, în concluzie, o poveste de dragoste: îndrăgostirea nu ajunge, e nevoie de compatibilitate, cunoaştere, înţelegere profundă. Dar când toate astea se întâmplă, e miraculos.

Cum răspunsul preferat al traducătorilor pare să fie „depinde de context”, voi plusa şi voi răspunde că depinde de ce înţelegem prin apropiere. Traducătorul literar e nevoit prin natura meseriei să lucreze în mare intimitate cu textul şi cu autorul. Ca în viaţă însă, o intimitate îţi face mai mare plăcere decât alta. Lucia Berlin este autoarea cu care am creat intimitatea încă înainte de a o traduce. Am citit Manual pentru femei de serviciu (şi am tradus o povestire din el „pentru sertar”) înainte ca Laura Albulescu, într-o potriveală fericită, să-mi propună să-l traduc pentru editura ART. Când am trecut efectiv la lucru, însă, am constatat că reţinerile sunt mari când abordezi o autoare pe care o iubeşti, apare supra-motivarea, ţi se pare că nu vei putea onora originalul. În final, legătura de încredere cu autorul şi experienţa te ajută să depăşeşti frica, la fel cum te ajută şi termenul limită de predare. Cu George Comninel, a cărui carte despre nevoia unei reinterpretări a Revoluţiei Franceze am tradus-o pentru editura Tact, nu a fost totul numai roze. Domeniul istoriei nou pentru mine, conţinutul foarte teoretic care m-a trimis la Marx şi Engels Opere complete, de ajunsesem să cunosc intim cuprinsul fiecărui volum, dar şi stilul remarcabil de bolovănos m-au adus aproape de exasperare. Nu neg satisfacţia de a-l fi răzbit într-un final. Dar povestea cărţilor traduse nu se termină niciodată cu traducătorul. În cazul acestei cărţi, Veronica Lazăr a făcut redactarea de specialitate a traducerii, intrând în dialog cu mine, lămurindu-mi mai multe nebuloase şi contribuind semnificativ şi la calitatea finală a traducerii, şi la reevaluarea întregii experienţe. Apropierile traducătorului literar nu se limitează aşadar la autorul textului, ele formează o reţea densă în jurul produsului final, cartea publicată.