Profesor universitar, politolog

Pericolul există, fără îndoială. Să ilustrăm cu un exemplu în desfăşurare chiar acum, sub ochii noştri. Iar aici experienţa Prinţesei Martha Bibescu, un observator atent al fenomenului de interes pentru noi, este pilduitoare. Să-i dăm cuvântul, iar apoi să comparăm cu prezentul. Aşadar, Prinţesa Bibescu, în debutul ultimului Război Mondial: „Simt că dacă oaspeţii mei continuă aşa, o să ţip! Prea spun numai prostii, toţi şi toate câte sunt. Dacă ar putea măcar să vorbească despre altceva. Dar nici pomeneală! Se cred datori să-şi dea cu părerea. Războaiele sunt o probă de rezistenţă pentru nătângi. Şi mai sunt ceva: un reactiv ce permite developarea instantaneelor de nerozie pe care le-au făcut nişte aparate de fotografiat mediocre – creierele lor”. Martha Bibescu exprima aici ceea este resimţit amplificat şi acut, aproape continuu, azi, în 2022, din cauza noilor invenţii mediatice şi digitale, cu toţi „oaspeţii” aduşi de ele, buluc peste noi. Totuşi, aparent nimic nou sub soare, ar spune cineva. „Oaspeţii” sunt doar mai mulţi, mai băgăcioşi şi mai insistenţi... Dar nu-i chiar aşa. Azi, din cauza digitalizării şi revoluţiei mass media, situaţia este chiar şi mai gravă. Şi aici intră în scenă problema uniformizării. Pentru că pe vremea Principesei instantaneele acelea de nerozie păstrau în bună măsură o interesantă diversitate dată de pluralismul surselor de tâmpenie ce le stăteau la bază. Prostiile emise aveau personalitate, aveau prospeţime, aveau uneori chiar stil. Iar ele generau – în ansamblu – o incitantă şi fascinantă varietate policoloră de nerozie multifaţetată…

Să venim acum la prezentul anului 2022. În vremea noastră, „aparatele de fotografiat” la care face referire Principesa, operează la unison. „Toţi şi toate câte sunt” au ajuns să fie cuplaţi la un proces de standardizare, ca parte a unei industrii de masă: industria globală a formării şi distribuirii idelor de-a gata. Aceleaşi şabloane, formule, meme sau interpretări trasate de o centrală de propagandă sau alta (de obicei prezentate ca o demascare şi contrapondere la o altă linie de propagandă, cea adversă, care este evident, „fake news”) devin opinie curentă dominantă peste tot în lume, acolo unde noile tehnologii pot pătrunde… Vedem sub ochii noştri cum acea uniformizare despre care vorbeam are loc într-o manieră aproape mecanică: pandemie, război, lifestyle, societate, cultură etc., toate se aliniază uşor-uşor, mecanic, algoritmilor de producţie şi distribuţie a ideilor de-a gata.

Aşa că, intrând pe platforme dedicate acestei uniformizări sau standardizări (vezi „standardele comunităţii” de la Facebook), ajungi să apreciezi rarele momente de tâmpenie originală, acele sclipiri creative de nerozie pură, ne-standardizată. Cu toţii cunoaştem sentimentul: Acea senzaţie de recunoştinţă caldă şi de simpatie ce ne cuprinde atunci când descoperim astfel de perle, de bijuterii, în fluxul sufocant de idei luate de-a gata şi rostogolite peste tot în jurul nostru, la costuri aparent minime prin prisma digitalizării, dar exorbitante intelectual şi uman, din cauza aceleiaşi tehnologii…

Deci, un regres imens în ultimii 50-70 de ani. Studiul de caz de mai sus vorbeşte, aşadar, de la sine despre răspunsul corect la întrebarea iniţială.

Eseist, publicist

Entuziasmul cu care omenirea a îmbrăţişat digitalizarea şi însoţirea acesteia de imperativul aprig al adaptării nu se pot explica decât printr-o campanie de global marketing fără cusur sau, în sensul cel mai propriu al termenului, printr-o credinţă. Cele două variante nu se exclud, dimpotrivă.

Astăzi, cel mai uriaş corn al abundenţei inventat vreodată promite să-şi reverse darurile peste educaţie şi medicină, peste transporturi şi agricultură, peste finanţe, arte şi juridic. Joc, muncă, odihnă, nevoi reale ori strategii de vânzări, dorinţe conjuncturale ori pure mofturi – toate pot fi, deci trebuie digitalizate. Viitorul ne e digital. Speranţele ne sunt digitale. Mai binele e digital. Şi fantasmele, mai ales fantasmele.

Omniprezentă în discursul cotidian şi omnipotentă în viziunea promotorilor ce îi rostesc numele cu patos tele-evanghelic, invocată ca o mantră şi clamându-şi o nepământească nelimitare, digitalizarea nu pare să fie un „instrument” (care instrument e doar un instrument?), ci o stare a minţii. Sau a minţilor, căci nu există digitalizare individuală, ea nu poate fi decât colectivă – deci morală şi totalizantă.

Strămoşul digitalului din secolele trecute, angrenajul, era impunător şi sublim, implacabil şi brutal. Dar, esenţial, angrenajul încă ne este întrucâtva exterior, într-o anumită alteritate care îi permite unui Chaplin să îl pună într-un contrast – fie el şi romanţat – cu firea omenească, fragilă, naivă şi ludică. În filmul lui Chaplin, un om înfruntă un monstru pentru a-şi dobândi libertatea – vechi mit în haine noi – şi însăşi posibilitatea luptei e încântătoare, şi poate de aici şi nesaţul umoristic. Aproape un secol mai târziu, conştiinţa cinematografică populară livrează un aparent omolog al „Timpurilor noi” – „Black Mirror” – serial în care mai insuportabilă decât ipotezele scenaristice este inevitabilitatea internalizării digitalului, (con)fuziunea deplină între uman şi tehnologic, certitudinea faptului că astăzi ceva locuieşte deja în mintea noastră înainte de a fi ajuns propriu-zis în jurul nostru. Rezistenţa e inutilă, lupta corp la corp nu mai e posibilă, poţi sfărâma munţii, dar nu poţi sfâşia nisipurile mişcătoare. În lipsa distanţei necesare, umorul salvator nu mai poate izbucni, iar puţinul spaţiu omenesc rămas disponibil se umple doar cu zgura amară a sarcasmului şi cu un duh de istovire generală.

Uniformizarea gândirii în era digitală are drept condiţie necesară această anulare violentă a distanţelor. Imersarea minţii în digital, executată rapid, pixelkrieg – după câteva decenii de asalt televizual – a anihilat graniţa dintre interior şi exterior, dintre intim şi public, categorii fundamentale pentru actul de a gândi. Străvechiul model, produs de alfabet şi cimentat de tipar, crease un observator care, de la o distanţă suficientă, dobândea un punct de vedere asupra obiectului gândit. Lumea era o carte ce putea fi descifrată de către un subiect-cititor cu o identitate conturată sau măcar conturabilă, care-şi putea spune (cu seninătatea pe care ţi-o dau limitele): „Eu”. Decorporalizarea adusă de media electrice l-a dez-limitat pe „Eu” şi eu s-a contopit în lume, şi lumea s-a contopit cu el, devenind din observator – participant, stihie între stihiile lumii.

Edmund Carpenter spune că absolut toţi oamenii îşi imită creaţiile. Am devenit relee de transmisie; brokeri, consumatori şi furnizori de biţi. Supraabundenţa informaţiei copleşeşte şi descurajează, disponibilitatea ei erodează agresiv memoria, iar instantaneitatea ei înlocuieşte reflecţia cu reflexul. Tezaurul limbii se reduce la o simplă infrastructură funcţională, dar nu mai puţin incantatorie. Ce a fost stabil a devenit pulsatil, precum clădirile vechi în spectacolele de proiecţii video/ mapping – obiectele ne par a fi transparente, ne par a fi devenit unde. Cauzalitatea e înlocuită de flux, iar ceea ce înainte era dat este astăzi infinit modulabil: în condiţiile vitezei electrice, identităţile nu pot fi decât fluide.

Zenitul informaţiei digitale este in-formarea gândirii. E posibil ca atunci când informaţia s-a desprins de corpul uman care o purta, să fi început şi o subtilă evacuare a geografiei din conştiinţe şi, odată cu ea, pierderea capacităţii noastre de a distinge apropierea, distanţa şi adâncimile, atât de necesare gândirii (ce gândire e aceea care nu călăuzeşte, nu orientează şi nu anticipează?). Un secol şi jumătate mai târziu, plutim mai mult în spaţii decât ne înrădăcinăm în locuri. Nu ne mai vedem ca entităţi solide şi unitare, informaţia ca o lumină rece se strecoară prin noi, am devenit vitralii într-o catedrală orizontală, fără umbre şi fără volume. Din turnul pe care trebuia să-l urcăm cu greu pentru a dobândi cunoaşterea, am coborât într-un abis fără adâncimi, într-un deşert mai plat decât câmpia Senaarului.

Gândirea nu se poate recoagula decât prin ieşirea din condiţiile uniformizante ale peşterii. Adică prin căutarea/ adulmecarea/ vânarea a ceea ce digitalul amorf nu este şi nu poate asimila: memorie şi tradiţie, sens şi simbol, asceză şi ritual. Şi prin reîntruparea într-o vieţuire comunitară concretă şi convivială, unde toţi şi toate au un chip şi un rost, o soartă şi o limită. Înaintea acestui mod de gândire-vieţuire, spectaculoasa fantasmă globală numită digitalizare se topeşte precum ceara de faţa focului.

Admit: lui Chaplin, cu două chei inelare în mâini, i-a fost mult mai uşor.

Istoric, publicist

Digitalizarea este o armă cu două tăişuri, la fel ca multe alte invenţii ale nebănuitei minţi umane (atomul, motorul cu combustie care facilitează mişcarea, dar uite cât de mult poluează şi multe altele, tiparul care poate ilumina minţile, dar le poate şi intoxica cu ură). Pericolul nu este de domeniul viitorului, ci este unul pe care-l trăim în prezent din nenumărate motive. În primul rând, digitalizarea are o componentă mult prea democratică, excesiv de democratică (chiar populistă şi demagogică). Toată lumea are impresia că este mult mai inteligentă decât este cazul şi aceasta pentru că există percepţia larg răspândită că accesul la nenumărate surse de informare (multe preluări de second-hand) conferă probitate şi valoare intelectuală, oferind un fel de certificat de inteligenţă. Credeam naiv că actualele războaie se vor purta în mediul virtual, dar se pare că istoria este mult mai imprevizibilă, iar tancurile şi tranşeele se pot completa bine cu viruşii informatici. În al doilea rând, digitalizarea este foarte periculoasă pentru că poate fi (şi este) folosită de regimuri tiranice (nu degeaba în R.P. Chineză există un imens cloud supravegheat atent de poliţia politică, avem recent cazul unui fost preşedinte şi al fiului său ale căror nume pur si simplu au dispărut, sau al unei jucătoare de tenis agresată de un oficial al Partidului Comunist care a dispărut chiar fizic până când şi-a băgat minţile în cap, dovedind încă o dată că scenariile imaginate de Orwell în celebra sa carte erau vizionare) în distorsionarea realităţii, în accentuarea oprimării şi menţinerea jugului pe care-l exercită asupra unor popoare foarte numeroase (Rusia, China, Iran sunt doar câteva exemple la îndemână). În al treilea rând, este extrem de periculoasă pentru că permite acestor regimuri să influenţeze democraţiile autentice din lume (iar exemplele încep să se acumuleze, în mod îngrijorător). Din fericire, şi democraţiile încep să conştientizeze aceste ameninţări şi îşi iau contramăsuri. Aparent, ele sunt slabe şi uşor de slăbit, dar, în realitate, mult mai rezistente şi elastice, ceea ce tiranii par că nu înţeleg de mii de ani. Soluţia este una banală: întoarcerea la surse, verificarea informaţiilor prin mijloace scrise solide, prin culturalizarea adevărată a oamenilor, prin construirea unei neîncrederi solide faţă de mediul digital (care uneori este complet paralel cu realitatea) pentru ca ei să aibă capacitatea de a discerne între informare şi dezinformare. Nu în ultimul rând, digitalizarea este şi mai periculoasă când se aplică unor ţări care nu au o cultură democratică de tradiţie, cum este cazul României şi care subminează de o manieră radicală cultura acelor ţări (iar sucombarea pieţei de carte din România este un exemplu la îndemână, erodarea fiind o consecinţă şi a digitalizării, e drept, pe lângă altele).