Volumul de faţă, aflat la cea de-a doua ediţie, reprezintă o carte de amintiri despre regele Ferdinand, adunate şi publicate în anul 1933 de avocatul George N. Budişteanu, care oferă cititorului nu doar un portret al suveranului, ci şi al apropiaţilor şi al epocii în care acesta a trăit. Sunt reunite în aceste pagini 51 de materiale, iar semnatarii acestor mărturii Al. Marghiloman, Nicolae Iorga, Al. Averescu, Constantin Argetoianu, I. Gh. Duca, regina Maria etc. sunt oameni care s-au aflat în proximitatea regelui. În contextul istoriografiei româneşti şi chiar europene, nu este singura carte referitoare la regele Ferdinand, însă dat fiind că nu reprezintă un studiu sau o analiză a personalităţii acestuia, cartea se impune prin ineditul abordării: portretul suveranului se construieşte exclusiv din relatările celorlalţi. Fireşte, notele de subsol, textul introductiv şi adnotările ulterioare semnate de Sorin Cristescu au menirea de a conferi o mai mare claritate anumitor detalii.
În contextul volumului, nu există detalii care să adauge sau să lipsească portretul suveranului de anumite faţete ale personalităţii sale pentru istorici şi chiar şi pentru publicul larg, regele Ferdinand nu este un necunoscut însă acele trăsături ale sale, binecunoscute şi recunoscute, sunt accentuate şi întărite prin vorbele apropiaţilor săi. Îl regăsim timid şi ezitant în relaţiile sociale, principial şi ferm în deciziile politice pe care le-a luat, echidistant în raport cu partidele politice în prima parte a domniei, loial ţării şi jurământului depus, discret în viaţa familială, dispus să treacă cu vederea infidelităţile din cuplu, afectuos cu copiii săi, plin de respect faţă de universitari şi elite şi recunoscător armatei. Dacă a fost admirat de contemporanii săi? cu siguranţă, mărturiile o confirmă, dincolo de ezitările şi de tergiversările deciziilor de care adesea a fost învinuit. Conjunctura în care Ferdinand în calitate de principe a ajuns în România şi personalitatea sa mai degrabă retrasă şi orientată către studiu şi bibliotecă au avut ca rezultat un statut mai degrabă discret faţă de anvergura unchiului său, regele Carol I. Odată declanşat scandalul Văcărescu despre care depun mărturii mulţi dintre semnatarii acestor note imaginea tânărului principe nu are decât de pierdut. Implicarea regelui Carol I prin exilul Elenei Văcărescu şi urgentarea unei alianţe matrimoniale, cu principesa Maria de Saxa de Coburg Gotha, au fost în măsură să reabiliteze statutul lui Ferdinand în ochii poporului său.
După o perioadă de anduranţă psihologică, în care Ferdinand a fost practic zdrobit de personalitatea şi intransigenţa unchiului său (memoriile lui Nicolae Iorga stau argument pentru această situaţie de stare) şi de escapadele amoroase ale consoartei sale (pe care încearcă să le treacă cu vederea discret), Ferdinand devine moştenitorul legitim într-un moment delicat pentru ţară. Alegând pentru România intrarea în război de partea Antantei, regele Ferdinand alături de Brătianu, Ştirbei şi de regina Maria îşi dovedeşte principialitatea în raport cu ţara pentru care a depus jurământul. Primul Război Mondial dincolo de ocuparea Bucureştiului şi de tratatul de pace neratificat va fi un prim moment de glorie pentru suveranul României. Prestigiul de care avea să se bucure România în urma acestui război Războiul de Întregire, momentul Unirii, al împroprietăririi şi, ulterior, al Încoronării, au jalonat cu glorie parcursul regelui Ferdinand, supranumit, pe drept cuvânt, cel loial. Din această perspectivă, I.G. Duca îi creionează un portret cu justă măsură: ... Nu putea fi învinuit nici de umbra unei intrigi şi, cu un tact admirabil, îşi ascunsese sistematic părerile şi simpatiile. Considera că neutralitatea cea mai desăvârşită era datoria unui principe chemat să intre în scenă numai în ceasul venirii sale la domnie. Regele Ferdinand a reprezentat un exponent al idealului naţional românesc, a fost un rege echilibrat, blând şi loial, care şi-a ţinut cuvântul şi care, prin toate acţiunile sale, a onorat prestigiul instituţiei pe care a reprezentat-o. Nimic din biografia sa şi din mărturiile contemporanilor nu este în măsură să adauge vreo maculare portretului său. Dincolo de timiditatea înnăscută, de bunul simţ şi de gentileţea de care a dat dovadă întotdeauna, suveranul Unirii a fost un simbol al unei Românii respectate, în perfectă deschidere şi înţelegere faţă de valorile naţionale şi europene. Iar aceste trăsături reies în întregime şi din paginile acestui volum: Să rupi legăturile de sânge, să nesocoteşti pe cele de familie şi să mergi alături de poporul tău care a pus în mâinile tale destinele lui, în scopul înfăptuirii năzuinţelor lui, este cea mai zguduitoare pildă a împlinirii istoriei. De un asemenea gest nu poate fi capabil decât un suflet mare (General Gheorghe Mărdărescu).