Întrebarea acestei anchete literare îmi dă, indirect, răspunsul la altă întrebare, pe care mi-am pus-o citind cărţi scrise de David Foenkinos, Maja Lunde, Ana Merino, Guzel Iahina, Colson Whitehead, Yaniv Iczkovits, Olga Grushin, Lorenzo Marone şi alţii. Mai mult decât în cazul altor autori, lectura din paginile lor are pentru mine o uşurinţă aparte. M-am întrebat, evident, de unde apare această aparentă lejeritate, de vreme ce unii dintre autorii menţionaţi practică o scriitură complexă, multistratificată. Unii sondează istoria (Iczkovits, Iahina), alţii, viitorul (Lunde), unii, realitatea imediată (Foenkinos, Marone), îmbrăcând-o în umor, alţii o îmbracă în pânzele fantasticului (Grushin) sau în ariditate şi fragmentarism (Whitehead, Merino). Ceea ce au în comun nu poate fi rezumat tematic, nici stilistic. Nu se reduce nici la problematica unui spaţiu cultural de provenienţă, nici la cea a unui spaţiu cultural de referinţă. Există, totuşi, ceva comun, ceva care alimentează vârsta creaţiei lor. Sunt scriitori dintr-o generaţie căreia, biologic vorbind, îi aparţin. Sunt scriitori în care spiritul vremii lasă o anumită amprentă a curgerii. De aceea, poate, în 2022 m-am simţit foarte apropiat de un alt scriitor din aceeaşi generaţie, prozatorul suedez Alex Schulman, a cărui carte, Supravieţuitorii, publicată în colecţia „Raftul Denisei” de la Humanitas Fiction (în traducerea Elenei-Maria Morogan), este un exerciţiu de supravieţuire într-o lume sufocată de intenţii sau direcţii scriiturale prescrise. Alex Schulman surprinde nu numai prin prospeţimea povestirii şi prin vitalitatea personajelor sale, ci şi prin inovaţia în poetica romanescă, prin abordare, prin controlul auctorial. Povestea a trei fraţi reuniţi în jurul urnei cu cenuşă a mamei lor se derulează pe durata a douăzeci şi patru de ore, în sens invers, fără să piardă cititorii, fără să omită să plaseze punctul culminant pe traiectoria coborâtoare a traseului lecturii. Scris de la distanţa auctorială a surprinderii întregii familii, dar focalizând treptat povestea pe derulările din viaţa fiului mijlociu, Benjamin, cu o tensiune crescândă în pagini, atât în cele de la suprafaţa evenimenţială, cât şi în cele de sondare a istoriei familiei, romanul nu devoalează proiecţii şi nu deschide promisiuni de basm, ci repoziţionează întregul în raport cu o serie de argumente, fundamente, perspective, justificări. Mai mult, odată pătrunzând în poveste, textul se devoalează a fi unul construit în jurul a două centre de greutate, unul din prezentul derulat invers, cu încetinitorul, altul în jurul unei întâmplări din ultima vară comună. Gravitând pe o orbită elipsoidală, poza de grup a familiei îi surprinde pe eroi din diferite unghiuri. Adunaţi pe scara de piatră din preajma lacului reper, cel care desparte lumea lor de restul lumilor, ei intră într-un joc al reconstituirii, aşa cum îl anunţă Alex Schulman în paginile de început ale cărţii: „Greutatea a ceea ce se petrece chiar acum e mare, dar cele mai multe s-au petrecut deja. Ceea ce se joacă acolo, pe scara de piatră, cei trei fraţi care plâng, feţele lor umflate şi tot sângele sunt doar ultimul cerc de apă, cel care e departe de locul în care s-a aruncat piatra”. Vă propun lectura acestei remarcabile cărţi pentru a descoperi valorile saeculum­ului, pentru a pătrunde în problematica unei vârste auctoriale – la noi coincide cu cea a „generaţiei decreţeilor” –, pentru a găsi, dincolo de ceea ce reprezintă filonul puternic al locului, consistenţa unor probleme ale generaţiei. Nu ale unei generaţii literare unite de canonul scriitural, ci ale unei generaţii biologice, care împărtăşeşte, dincolo de ideologii, un punct de vedere asupra lumii. O generaţie a supravieţuitorilor într-o lume a cărţilor – primul dintre mijloacele de comunicare de masă – sufocate de noile media, de reţele.

Mi-e foarte greu să hotărăsc cine sau ce ar putea ocupa locul de cea mai/ cel mai, indiferent de domeniu. Şi, poate, cu atât mai dificil mi se pare să întocmesc un top al cărţilor. Să stabilesc, din zeci de volume citite într-un an, alese cu grijă, care va primi medalia de aur. Apare întotdeauna tentaţia de a acorda acest premiu ex aequo, pentru a nu nedreptăţi vreun autor, vreo pagină valoroasă, vreo simţire aparte. Mai mult decât atât, criteriile în sine reflectă inevitabil o subiectivitate de care nu ne putem detaşa uşor. Din păcate, însă, de multe ori devine necesară alegerea unui câştigător, cum este şi cazul de faţă.

Nu ştiu dacă este vorba neapărat despre „cea mai frumoasă carte citită în anul 2022”, dar cu siguranţă este vorba despre una dintre cele mai umane, iar numele autorului nu mai are nevoie de nicio prezentare: Andrei Makine, Prietenul armean (editura Polirom, 2022; traducere din limba franceză de Alexandra Cozmolici). Romanul, distins cu Prix des Romancičres (în 2021), are meritul de a expune o paletă amplă de sentimente, de stări, de situaţii sociale şi politice, atingând o complexitate ieşită din comun, în ciuda faptului că totul – oameni, fapte, întâmplări – este privit din prisma unui adolescent (orfan) de 13 ani care, practic, îşi definitivează formarea ca om prin interacţiunea cu „prietenul armean”.

Într-o lume dură, urâtă, sălbatică, nefericită, el ajunge pe un tărâm aproape ireal, al bunătăţii, solidarităţii, empatiei şi dragostei, unde calmul şi zâmbetul par să învingă orice obstacol. Şi poate de astfel de pagini avem nevoie pentru a supravieţui în clipele când totul în jur pare mohorât, sumbru, hidos, distrugător. Departe de mine gândul de a „analiza” romanul lui Makine, cu atât mai puţin de a-l devoala în prezentele rânduri. Îmi doresc doar să recomand această carte dedicată purităţii ce răsare neaşteptat, adusă parcă de pe meleaguri neştiute, într-o realitate care nu permite prea des verbului a iubi să străbată fundăturile noroioase ale existenţei.

Două cărţi îmi stau la inimă dintr-un an bogat, în care am citit mult, dar nici pe departe cât aş fi vrut. Înainte de a scrie despre una dintre ele, vreau doar să consemnez o deosebită înfăptuire culturală, nesemnalizată de presa noastră. Traducerea integrală, comentată, a Evangheliei după Ioan, 3 volume, cam 1200 de pagini, de Dan Tomuleţ, editura Eikon. Comentariul, cuvânt cu cuvânt şi verset cu verset: istoric, teologic, filologic, spiritual ne oferă o bogăţie de care încă nu suntem conştienţi, seduşi de efemeride strălucitoare.

Să venim la chestiune... Prima carte pe care vreau să o semnalez a fost numită de Gabriel Liiceanu, cu îndreptăţire, „cartea deceniului”. Şi, într-adevăr, este cea mai novatoare lucrare de filozofie politică din cultura noastră, la fel de provocatoare cum fusese cu 20 de ani în urmă Omul recent al lui Horia-Roman Patapievici. Este vorba despre cartea eseistului, muzicianului, matematicianului, logicianului, traducătorului Andrei Vieru, Elogiul frontierelor. Mic tratat de libertate. Cele două culegeri de eseuri precedente ale sale (apărute întâi la mari edituri din Franţa) au fost traduse şi la noi, impunând unul dintre gânditorii cei mai originali pe care-i avem: Elogiul vanităţii şi Ecleziastul vesel. Şocul cititorului lucrării aici în discuţie vine din a vedea că libertatea nu este definită ca eliberarea de limite, ci, dimpotrivă, ca instituirea de graniţe. Iar metodologia ţine nu doar de scrierile de filozofie politică, ci, şi asta este a doua surpriză, de topologie şi logica modală sau deontică. Demonstraţia că eticul, imperativul moral ţin strict de structura logică a universului este fascinantă şi tulburătoare. Libertatea e ceva ce se câştigă, nu se dă. Se învaţă cu eforturi şi cu sacrificii. Omul nu se naşte liber, ci trebuie să înveţe (sigur, mai întâi practicând-o) libertatea. „... libertatea tocmai atunci şi tocmai aşa o câştigi: când eşti într-un punct de echilibru în mijlocul unui haos de necesităţi, de posibilităţi, de imposibilităţi şi de contingenţe. E la fel de adevărat că libertatea ţi se ciocneşte mereu de realitatea gravitaţiei şi a inerţiei”. Aceasta este premisa...

În jocul dintre necesar/ imposibil/ obligatoriu/ interzis libertatea este definită drept „sumă a actelor permise şi totodată facultative”, sumă a tuturor acţiunilor care nu sunt nici interzise, nici obligatorii. Este, evident, o altfel de definiţie decât cele propuse de Isaiah Berlin sau Karl Popper. Tabloul pe care Andrei Vieru îl face lumii actuale are darul de a-ţi dinamita automatismele gândirii. Autorul o face cu vădita voluptate de a merge contra curentului. El vorbeşte, urmându-l pe Jacob Talmon, de exemplu, despre democraţia totalitară. Sau despre bonapartismul democratic (Raymond Aaron). Sau despre tendinţa naturală a democraţiei de a deveni totalitarism. Sau despre şansele democraţiei în lumea de azi: „democraţia nu dispune, structural, de mijloacele necesare pentru a se opune totalitarismului”. Este cea mai „necruţătoare” analiză a neputinţelor teoretice şi faptice ale democraţiei actuale ca sistem mondial. De ce deschiderea este rea şi închiderea bună (luaţi cuvintele în sens topologic, nu cel cotidian)? Pentru că deschiderea nu înseamnă posibil şi permis, ci necesar şi obligatoriu. Abolirea frontierelor este definiţia totalitarismului, pentru că progresul real al umanităţii a stat tocmai în separări: religiosul de laic, public de privat, puterile în stat ş.a.m.d. În acest context, textul ridică multe avertismente care-ţi răcesc sângele: „...de o vreme Europa a hotărât să nu se mai sinchisească de propriul ei trecut. În această privinţă, ca şi în altele, Europa încearcă să imite America, patrie a unui popor care, ducând lipsă de amintiri colective, s-a constituit de la început în jurul ideii de viaţă comună”. „UE se află într-o stare pre totalitară”, „în numele păcii sale interioare, omul sărăceşte realitatea de nuanţe, îi reduce complexitatea, o goleşte de bogăţia contradicţiilor ei”. „Cu cât se trăieşte mai bine, cu atât se protestează mai mult”. „O utopie pe hârtie devine o distopie în realitate”.

În analiza sa, autorul propune patru tipuri de sisteme politice: Anomia, Oligarhia, Democraţia şi Totalitarismul. Anomică este o societate în care fiecare se exprimă „liber”, „pe cont propriu”, puterea nu e deţinută de nimeni; Oligarhică este o societate în care puterea este deţinută de puţini, sinonime: autocraţie sau aristocraţie; Democratică este societatea în care cei mulţi, majoritatea, deţin puterea; în sfârşit, Totalitară este societatea în care puterea este a tuturor sau împotriva tuturor. Sistemul de opoziţii logice între aceşti termeni este astfel: democraţia se opune autoritarismului; totalitarismul se opune anomiei. „Am putea considera drept atinsă de totalitarism o societate în care aceste păreri constituie un set (în teorie) complet de răspunsuri la (în teorie) toate întrebările pe care le ridică traiul în cadrul dat şi în care setul de «păreri despre lume şi viaţă» ale comunităţii întregi striveşte «părerile despre lume şi viaţă» ale individului oarecare, dacă nu şi pe individul însuşi”. „... ideologiile totalitare pun accentul mai ales pe necesar şi pe obligatoriu, cele anomice – în mod paradoxal – pe imposibil şi interzis, cele de tip democratic pe posibil şi pe permis, iar cele specifice oligarhiilor, pe contingent şi pe facultativ”. O mulţime de locuri comune ale gândirii curente de manual sunt demontate cu voluptate şi un surâs de logică ironică. Precum ideea că egalitatea e bună, patologiile „egalităţii” fiind diagnosticate cu fineţe chirurgicală. Întrebarea etică fundamentală de la care se porneşte este tocmai „...de câtă gregaritate şi de câtă libertate de gândire are nevoie o anume societate?”. În lumea noastră, în care cel mai cumplit război, cotidian şi invizibil, se poartă împotriva cuvintelor, acest efort de a defini câţiva termeni esenţiali: libertate, democraţie, comunism, totalitar etc. este în sine absolut remarcabil.

Este o carte de umanism clasic, tocmai prin convergenţa metodelor, realismul moral şi încrederea în om ca fiinţă raţională, capabilă să înveţe. Ar fi un examen de trecut pentru cultura noastră dacă ar asimila asemenea cărţi, dezbaterile asupra ei au fost rarefiate, prin ineditul şi rostirea răspicată a unor adevăruri împotriva curentului a stârnit destule aprehensiuni. Personal, aştept traducerea şi comentariile în Franţa, mult mai pregătită pentru această dificilă artă regală.