Nu ai cum să parcurgi volumul Antiregele şi alte povestiri filosofico-fantastice semnat de Horia Vicenţiu Pătraşcu fără să îl situezi în directă legătură (nu neapărat continuare) cu volumul precedent semnat de autor şi intitulat Ieşirea din indiviziune. Povestiri filosofico-fantastice (Editura Eikon, 2020). Argumentele în acest sens decurg, pe de o parte, din suspendarea acţiunii şi a dialogurilor într-o zonă la interfaţa dintre filosofie, literatură, religie, iar pe de altă parte, prin sarcasmul bine dozat, atent şi subtil la nuanţe, susceptibil de a lăsa cititorului un grad de libertate de a-şi lansa propriile speculaţii referitoare la finalurile imprevizibile. Diferenţa între cele două volume ţine însă de raportare, de raportul unu-multiplu cu consecinţele sale: dacă în primul volum povestirile au în centru acţiunile singulare ale unui protagonist care alege (conştient de libertatea de care dispune) să se îndrepte spre o anumită direcţie, asumându-şi benevol la nivel personal ceea ce decurge din gesturile sale fără a avea un impact de tipul urbi et orbi, în acest al doilea volum, perspectiva e inversată şi raportarea e diferită tocmai citită prin prisma libertăţii alegerii. Avem în faţă situaţia în care „se decide de undeva” de sus, de către o instanţă supremă (care capătă diferite valenţe în fiecare povestire, tangenţială fie cu zona sacrului, fie cu politicul sau cu tipurile de guvernare), o anumită conduită viitoare a individului (care include gesturi, acţiuni, schimbări de paradigmă, ba chiar restricţionări în sensul clasic al termenului), iar repercusiunile acestei conduite – care face parte dintr-o ordine, dintr-un program instaurat şi care nu poate fi nici combătut şi nici supus întrebării – este de natură să îl schimbe pe individ.

Personajele din povestirile sale vin dintr-o coerenţă care se pare că nu mai funcţionează pur şi simplu, pentru că o instanţă supremă are de gând, ba chiar decide (la început sugerând, invitând, convingând, apoi obligând) să le transfere într-o altă dimensiune, în care liberul arbitru este eludat, iar noţiunea unui bine suprem universal valabil tinde să ia locul gândirii proprii. Ceea ce este considerat ca a fi important şi mai ales util devine, cu timpul, necesar, ba chiar obligatoriu. Perspectiva aici nu ţine, deci, de ceea ce va face un personaj care se răzvrăteşte în faţa lumii (chiar dacă o face la nivel individual şi de multe ori, lumea habar n-are de revolta sa singulară), ci de ceea ce va face un personaj când lumea îi impune o schimbare în numele unui progres (care poate fi citit ca bine, înălţare, perfecţiune, ştiinţă, medicină politică).

Dacă aş fi citit aceste povestiri cu ceva timp în urmă, le-aş fi considerat rezultatul unei imaginaţii speculative uluitoare, aş fi încercat să îmi imaginez cum ar fi fost dacă şi, probabil, aş fi lăudat fineţea condeiului şi a speculaţiei maieutice din pagini. Întâmplarea face însă să le citesc acum – după o perioadă pandemică în care progresismul, secularizarea, teoriile conspiraţioniste şi neîncrederea în forurile decizionale nu doar că s-au acutizat, însă devin pe zi ce trece (mai) intruzive chiar şi când consideri ca individ că ceea ce se întâmplă la nivel macro nu are cum să te afecteze decât în doze mici şi nesemnificative. Or, chestiunea aceasta a rostogolirii ficţiunii într-un contemporan din ce în ce mai şubred, prin validarea unor teorii, nu face decât să aducă autorului o notă consistentă de vizionarism (sau anticipaţie) condensat la nivelul întrebărilor de tipul: „Şi dacă toate acestea ar putea să se întâmple?”, „Este, oare, o chestiune de timp până când se va ajunge la....?”, „Se va ajunge către extincţie sau, dimpotrivă, către o etapă superioară din istoria omenirii?”, „Asistăm la un hiatus al libertăţii sau o regândim în termeni noi, după dicteul unei autorităţi supreme?”.

Subiectele sunt alese cu o intuiţie care demască o vigilentă racordare la realitate. Şi sunt generoase, susceptibile de a crea contextul unor: speculaţii de natură filosofico-dogmatică („Lumea va dispărea nu când va fi atins cel mai jos grad al decăderii, ci cel mai înalt nivel al perfecţiunii.” – Iosif din Arimateea); a unor contexte ce reclamă îngrijorarea şi extincţia („Cercetătorii ADN-ului au ajuns la concluzia că fiecare fiinţă are preprogramată o cantitate numerică de mişcări echivalentă cu durata de viaţă a fiinţei respective” – Aglaia sau metamorfoza), o nouă dictatură, de această dată medicală, în numele unui bine comun („Se ştie că guvernul preferă să nu recurgă încă la forţă, cu toate că e sigur că nu va ezita să o facă după ultimatum” – Procedura); graniţele din ce în ce mai fragile dintre politică şi actul medical („Sindromul picioarelor neliniştite – a existat dintotdeauna şi istoria bolilor îi consemnează permanenţa – şi nu e altceva decât nevoia de mişcare – reprimată, ca să nu zic suprimată, de noul comandament al imobilismului, proprietăţii şi sedentarismului. Nomadul din noi e pedepsit şi e tratat ca bolnav de medicina politică; da, da, medicina este şi a fost dintotdeauna politică, nu doar economia şi geografia.” – Sindromul picioarelor neliniştite); dar şi îngrijorările unora cu privire la un tip de viitor desprins parcă dintr-o distopie („George fusese conectat la reţeaua de cipuri inserate în creierele voluntarilor, setate astfel încât să transmită doar cele mai calitative trăiri hedonice.” – Multiplicarea).

Reiau ce am afirmat şi cu alte ocazii, când am vorbit despre proza lui Horia Vicenţiu Pătraşcu: chiar dacă nu aş fi ştiut că vine din zona filosofiei, dincolo de incontestabilul său talent literar, coerenţa, claritatea şi problematizarea pe care are anvergura să o construiască îl trădează ca fiind înainte de toate un filosof care scrie literatură. Şi o scrie la cel mai înalt nivel.