Un tulburător volum de poezii este Rănirea vederii de Victor Munteanu (Ed. Fundaţiei culturale Cancicov, Bacău, 2010), reeditare, de fapt, a două cărţi ale autorului, Veşti la marginea acoperişului, din 1993, respectiv Locuinţă pentru un strigăt, din 2004. Perfect aglutinate într-un ansamblu coerent, poemele dau mărturie despre un lirism al interogaţiei, ca mod socratic-întrebător de a trăi, de a exprima, firesc, o uimire perpetuă, fără a primi lămuriri. Frumosul poem Fişă de observaţie explică limpede o artă poetică interogativ-introspectivă: „Tot mai mulţi ascultă în ultima vreme tăcerea,/ pentru a afla ce-i aşteaptă după marele zid:/ – Unde pleacă duhul şi ce dureri îl mai sapă dacă nu mai locuieşte în trup?// Tot mai des recurg la cuvântul tăcere./ Obsesia lui roade în fiecare moment de răgaz (…)/ Din ce în ce mai netălmăcită rămâne tăcerea/ ce-ascunde o tainică armă în şoapte/ şi-un răspuns pentru cel ce-apucă să-i guste primejdia.//Tot mai mulţi îşi scriu poemele la lumina tăcerii,/ în timp ce paznicii de stele asmut câinii singurătăţii pe ei…”.

Într-un fel ciudat, întrebările îşi răspund lor înşile prin tăcere, una de-a dreptul stihială – leitmotiv al poemelor. Ea este sinonimă unui hău al fiinţei, sinelui copleşitor: „bântuia o tăcere!” – Rănirea auzului; „Şi lucrurile încep să tacă vijelios,/ mai tare ca sângele” (Parcul rănit); „Iar când tăcerea va ajunge la semnificaţia maximă… noaptea îţi va pune mâna la gură” (Raportul final); „seniorială e liniştea” (p. 127), „doctoranzi în tăcere, poeţii aşteaptă să vadă” (p. 127, Cântec pentru fiii clipei de fum); „învechit de tăcere” e şi bătrânul din Paznic la moara de vânt. Tăcerea e o „a patra dimensiune”, cum sună titlul unui poem.

Căutarea identităţii, ţel statornic, este una ce trece prin abisalitate: „să le fii doar golul umplut de un ţipăt” (Punct cardinal). Ceea ce contează cu adevărat este doar strigătul fiinţei, echivalând tatonarea esenţei acesteia (ca în poemul Heeei!), conform clasicului îndemn, cunoscut din antichitate, reluat, în stil personal, de poet: „săpaţi cât mai adânc” (p. 16). Poemele, ca nişte cârlige ce cheamă gândul dincolo de el însuşi, trag, dramatic, eul înapoi căre izvoare, înspre abisul originar: „Doamne,/ mai dă-mi un simţ/ nu ştiu ce arde:/ cămaşa cuvintelor ruptă din suflet/ sau eu,/ la uşa surdului,/ întrebând de mine?” (Zăvorârea sinelui). Non-răspunsul la stimulii sensibili eliberează, iar zădărnicia alină, căci liniştea îşi este sieşi răspuns: „slăvită fie clipa în care v-aţi aşezat pe înţelesul inimii mele,/ bărbaţi cu privirea terapeutică!/ Binecuvântată fie zădărnicia din vieţile voastre închise” (Primăvară). Lămurit cu privire la proza evanescentă a vieţii, cu scurgerea ei explozivă, ce nu lasă urme, poetul exclamă: „să grădinărim această minciună până ce, izbăviţi de real [i. e., de contingent, n. m., S.-G. D.], vom fi totuna cu ţipătul din fiinţele noastre” (Dâre de fum). Minciuna însă nu ar fi existat dacă omul şi-ar fi rămas fidel, dacă nu ar fi permis pierderea copilăriei din el (a se vedea poemele Băluşeşti ori Singurătate la puterea a patra –, iarăşi un titlu nereuşit, prea explicit!), acea tinereţe perpetuă a spiritului, ce face posibilă uimirea, minunarea în faţa misterului vieţii.

Deşi mereu pe loc, parcă pierdut într-o lume ostilă, protagonistul liric are senzaţia infinităţii, conştiinţa că nu există început sau sfârşit, căci tăcerile aduc cu sine un vid rodnic: „am plecat să aflu de unde porneşte/ izvorul întoarcerii noastre în noi…” (Săgetarea inimii). Nu este deci întâmplătoare analogia hristică: „să-mi văd palmele bătute în cuie” (Impozit pe adevăr).

Caracterul aparent abstract al tematicii corespunde, în realitate, unui mare zbucium interior. Cu discreţie sunt amintite evenimente tragice din viaţa autorului: moartea unor fiinţe dragi, singurătatea, boala, neînţelegerea celor din jur. Rostirea sună când diafan, elevat, când dur ori colocvial, dar tonalitatea generală indică o directeţe şi o bărbăţie în asumarea fără echivoc a destinului. Extazul existenţei pure este comoara adunată de poet după toate nefericirile vieţii, precum eroul romanului Ministerul groazei de Graham Greene, care îşi află sensul vieţii după ce a pierdut totul şi nu mai doreşte nimic.

Viaţa, constată eul liric, este o experienţă atipică, un adevăr mai adânc decât plenitudinea sensurilor şi a achiziţiilor, dar această simplitate nu poate satisface mulţimea: „Mereu osândit de cei ce scriu poezii judeţene/ n-am inventat nicio floare. (…)/ Totuşi, uneori îngheţam inima vreunuia privindu-l în ochi/ şi mestecam lumina şi-o înghiţeam pe balustrada iluziei.// Dar mi-am jucat sensul în viaţa asta la zaruri şi l-am pierdut.// Ah, trăitori incurabili,/ n-am avut timp să trăiesc atât încât să fiţi mulţumiţi!” (Doină). Trăirea filosofică, dubitativă ori numai superior nedefinită, însingurează, condamnă la o existenţă socială periferică, exclude, oarecum, omul din lume: „Te vor împinge din istoria acestui ţinut/ în apa tulbure ca o privire învinsă,/ fiindcă niciodată nu vei găsi/ denumirea exactă a liniştii” (Vânturi cosmice), dar beneficiile ei, uriaşe, sunt pe alt plan.

O menţiune specială în această luptă gnoseologică o merită recurenţa tandemului nume-lucruri. Printr-o veritabilă ştiinţă a numirii, deţinută de poet, se pun la adăpost câştigurile inefabile: „Că nimic nu-i pe lume care să n-aibă o vorbă a sa,/ un limbaj prin care să existe şi să piară.(…) Ştiu că văzduhul şi apa şi timpul/ sunt glasul prin care eu văd, mă bucur şi pier. (…) Da, ştiu că arţarul vorbeşte pe vreme de vipie,/ că vocea lui este umbra ce mă păzeşte de flăcări” (Iulie). Limbajul semnifică, aşadar, protecţie şi solidaritate, de unde tragismul necomunicării: „mă uit/ cum, la lumina cuvântului în care am crezut,/ se topeşte un dumnezeu de omăt” (Scrisoare cu adresa pierdută). În acest context, al cuvântului expresiv, voi remarca o anumită stângăcie la titluri, coexistenţa uneori dizarmonică între termeni, în sintagme precum: „impozit pe adevăr”, „tăcere penală”, „trecutul sponsorizat de-o haită de câini” (p. 96), „calm meteorologic” (p. 126), neajunsuri ce ar putea fi lesne eliminate printr-o reluare atentă a textelor.

Apofatic prin structură, iar nu graţie vreunui program teoretic, poetul desluşeşte adevărul prin negaţie: „Spinule, spinule – iarbă greşită –/ zarea veşnic există/ doar prin ceea ce nu-i…” (Călător fără ţintă). Neştiinţa este o atitudine înţeleaptă, care lasă liber fluxul vieţii, fără a obstrucţiona: „Sunt apărat de ceea ce nu ştiu despre mine/ şi liniştea lasă o umbră puternică peste cuvinte” (Iscălituri de noiembrie). Poetul este asemenea trenului care trece, la fel ca viaţa, ducându-şi cu sine misterul, precum în poemul Toamnă – o artă poetică semnificativă. Aparenta neştiinţă constituie, discret, pragul înspre suprasensibil: „Într-o zi când n-o să mai fiu nicăieri,/ mai puternic decât timpul voi fi:/ neştiind despre arbori, neştiind despre păsări – / în sfârşit, voi întrece singurătatea celor ce ştiu” (Clopot de taină)

Metafizică fără ostentaţie, poezia lui Victor Munteanu demonstrează că întrebările esenţiale despre existenţă pot fi puse oriunde, iar centrul lumii poate deveni, de ce nu, satul nemţean Băluşeşti, localitatea natală a autorului, dar şi obârşie cosmică, loc iniţiatic de unde nu lipseşte nicio lecţie fundamentală.