Poeme
de Simona-Grazia Dima
IRIZAŢIE
Puteţi s-ajungeţi primii la ţintă,
cu braţele pline de trofee,
nu veţi cunoaşte decît tăcerea
câmpului meu.
Apa va coti pe lîngă voi
în răsăritul tainic, chipul
vi se va roti odată cu pământul,
pletele voastre negre, metalice
vor aminti de seminţii trecute şi de faima
lor, dar vîntul va şuiera în câmp deschis,
purtând tăcerea. Şi, tocmai când
roadele se vor rostogoli, uşoare,
în mâinile întinse, după ce-au izbândit
prin luptă să-şi împlinească spusele
ursitei,
lumina, gingaş, neînţeles bolborosind,
nimic nu veţi cunoaşte totuşi decît tăcerea,
deşi senzaţia va fi de cuget fără capăt
şi-un fel de var
senin în mâna voastră,
un rod în spulber,
lăsându-se în aer fără teamă risipit,
va iriza, cordial şi paşnic,
senzaţia fiind un arc în inimă
de negrăit răsplată, ca un clinchet blând.
ŞTIUTA BUCURIE
Deschid fereastra,
să văd dacă lumea
nu s-a prefăcut între timp
în altceva, poate va sări
din lutul albit un cerb
ce nu lasă urme nu se vede
nimic decît perdeaua de lumină,
ştiuta bucurie, pămîntul se schimbă,
dar calea rămîne aceeaşi,
ca şi vălul pe care fac tumbe tigri,
înţelepţi sub măslini mănâncă-n cerc
la ţărmul mării, eterni,
merindea transparentă-n mâna lor
de aer, mă liniştesc, e un chin
să mai cred în schimbare,
de ce-ar vrea ei să plece
sau să revină alţii?
de unde să plece, întreb, iar
vălul alb ne leagănă pe toţi,
mai poţi să spui că
eşti născut cu adevărat
ori, poate, păpuşa
acestui glăscior ce râde?
ÎNŢELEPTUL ÎN AGORA DE AER
Cel ce cunoaşte toate drumurile
şi totuşi e gata să se lase îmbrâncit
de pildă, de-un om cu câte o gâscă
sălbatică în mâini două păsări
proaspăt scăpate din infern, ele
îl vor privi duşmănos, emanînd
un straniu iz mineral, îl vor ciupi
tare şi vor bate zdravăn din aripi,
va ploua peste el cenuşă şi sulf,
vestigii din bârlogul Cerberului,
dar nu se va-ntrista, deşi tocmai
în clipa aceea murmura un imn
închinat Geei şi eternului Pan.
Ba chiar va trece mai departe,
cu degete suave abia-şi va scutura
de pe veşminte praful, un gest
în faţa cerului şi nepătat, din el
va emana, fără cusur, antichitatea
şi ne vom aduna cu el la cină,
de Platon şi de Circe vorbind scăzut,
în trei, în cinci, în tot mai mulţi.
ŢIPĂT DE ÎNGER
E o după-amiază de mult dăruită.
Mai calm şi mai deposedat sunt
ca uliul în planare,
în mine-i numai un ţipăt de înger.
Ascult ploaia
prin care şiroiesc pene cereşti
în drumul lor spre lună.
Voi purta mereu
acest Aleph gâlgâitor,
sufocant, în spinare?
URCUŞ PE COLINĂ
Nu spune că eşti slab când suferi,
atunci atingi adevărata bogăţie,
tresar odgoanele şi simţi
că-s bine ancorate, iar demoni de jăratic,
prelinşi pe nori, îţi fac semne de-adio,
prieteneşte, cu mâna. Rănit,
întins pe bulgări, îmbrăţişezi pământul,
înţelegând că-n tot acest răstimp de plâns
te-ai odihnit rotund, în spaţiu verde,
iar în curând numai acolo vei trăi,
cu ştiinţă. Urci deja însorita colină.
UCENICIE
Vin în zbor
spre căsuţa mea săracă.
Nu am statui,
n-am niciun templu.
Deasupra porţii nu găseşti blazoane.
Litere putrezite-ngraşă câmpul,
comorile mi le-am cărat afară
cu lopata. Să te pot adora.
Şi chipul tău mă-ntâmpină
acelaşi, de fiecare dată:
un lac strălucitor de munte,
a cărui jucăuşă prospeţime
îmi taie răsuflarea.
O MUZICĂ SECRETĂ
A pierit ca să ne-ncerce şi de aceea
a vorbit mai întâi, chicotind adolescentin,
încât se vedea că inventase un joc.
Fiecare silabă era esenţială, în odaia
cu lămâi suave, pe jumătate din argint.
Consimţise, în fine, să facă o risipă,
să se spună pentru toţi cei aplecaţi asupră-i.
Şi-apoi să se piardă calm în neştiut,
să evadeze. Nu ne-am lăsat derutaţi,
deşi pereţii absorbanţi ai încăperii
şi multele cristale-n clinchet deformau sunetele,
iar umbrele cădeau pieziş, chiar când explica,
şi tot atunci a ciripit strident un papagal
în preajmă. Ne-a dăruit de fapt o muzică
secretă, o artă a orei, apoi s-a răsucit şi,
oftând de voluptatea celeilalte lumi, s-a stins.
Iar strănepoţii se-mprăştiară-n vântul
ce-i încârlionţa, intrară pe neştiute, senini
şi anonimi, spre-a-şi căuta ca-n somn geometria,
în ani stufoşi, cu zile vântoase şi răsfăţate
ce jinduiau să spulbere totul
(degeaba însă, cuvintele nu mor).
UN NUME
Păsări în piaţeta fierbinte
păreau că strigă un nume.
Impersonal, în trombe şuierătoare,
îl modula vântul.
Cărămizile acelor străvechi curţi
cu flori antice, care-ţi lăsau
degetele mânjite de timp,
nu uitau să-l scandeze mereu,
de la capăt. Cum voiai să-l repeţi,
nu mai exista rostire.
În vid, mişcai, incandescente,
buzele. Iar el răsuna tot mai clar.
Atunci, aşezându-mă pe buturuga
tăiată în mijlocul lumii,
în scuarul baroc,
cu capul în palme,
am plâns.
PUTERE GEAMĂNĂ
Va bate ora legii tale,
calea va fi deschisă,
atunci când lângă tine,
putere coaptă, s-a mai ţesut,
uşor şi de la sine,
o alta, geamănă, în aer,
iar poarta grea se crapă inocent,
arată, gingaşă, zăpada pe canat.
Pătrunzi ca pe sub pleoape
de ochi pătrunzători,
incintele de unde
vezi cum vine,
ca un sol, ninsoarea.
NOMADUL
Nomad e poetul, un gingaş comerciant,
deşertul ostil îi fură apa,
numai cuvintele sunt peşti în mâna lui,
mereu mlădioşi, tineri, şiroind de apă,
gata să ţâşnească-nspre bănuite oceane,
ori să-i adoarmă-n palmă, la umbra
visului ce şi-a sporit puterea în somn
şi proliferează enorm, devenit trup
cu solzi de adevăr, la adăpost
în meşteşugul mâinii protectoarea,
garanta negoţului şi-a poeziei,
cu nepotoliţii ei somoni
ce-şi vorbesc sub bolta de piele
blândă, încet trăită, în sunetul
caravanei străbătând pustiul.
|