Sfântul Atanasie cel Mare ( 295-373), discipol al Sfântului Antonie şi episcop al Alexandriei, cel care se va opune arienilor în Conciliul de la Niceea, este autorul unei lucrări hagiografice foarte cunoscută, Viaţa Sfântului Antonie cel Mare (v. Sfântul Atanasie cel Mare - Viaţa Sfântului Antonie cel Mare, urmată de cele mai frumoase predici, traducere şi studiu introductiv de Ştefan Bezdechi, Bucureşti, Ed. Anastasia, 2000).

Autorul nu are pretenţii exhaustive, din contră, el atrage atenţia că nu va relata „decât puţine din faptele sale” îndemnându-i pe pustnicii egipteni să-i „descoase pe oamenii care vin cu corăbiile” pe acolo, şi care l-au cunoscut.

Într-un stil lapidar sunt expuse, rând pe rând, momente esenţiale din viaţa Sfântului, din copilărie până la venerabila vârstă de 105 ani. Aflăm că era un om simplu, provenit dintr-o familie de creştini înstăriţi, că şi-a vândut averea iar banii i-a împărţit săracilor. Conştient că „cel ce nu lucrează să nu mănânce”, Sfântul Antonie îşi câştigă pâinea, iar ceea ce-i prisoseşte dă celor nevoiaşi. Trăind în evlavie şi bunătate, Sfântul Antonie este iubit de cei din jur ca un fiu sau ca un frate. Este momentul în care diavolul îşi face apariţia, iar ispitirea se derulează gradat, la modul crescendo.

Mai întâi sunt alimentate mustrările de conştiinţă „tulburându-l cu grijă de sora sa, amintindu-i de legătura cu neamul său”, pe scurt, responsabilităţi familiale. Se trece apoi la tentaţia unei vieţi comode, lipsite de griji, dar şi deasupra celorlalţi, a oamenilor obişnuiţi, „insuflându-i pofta de bani şi de mărire, plăcerea după mâncăruri alese şi felurite alte moliciuni ale vieţii în voie”.

Urmează apoi efortul de conştientizare a sacrificiului de sine, imaginea slăbiciunii trupeşti căpătând accente dramatice. Convins de faptul ca duşmanul său „îi chinuia trupul tot mai mult”, Sfântul Antonie „se hotărî deci să-l deprindă cu o viaţă mai aspră”. Pe măsură ce descoperă că „puterea sufletului se întăreşte când se micşorează plăcerile trupului”, Sfântul Antonie îşi impune un regim de austeritate extremă, optând pentru renunţare la plăcerile acestei lumi, refugiindu-se într-un mormânt.

După reproşuri şi tentaţii lumeşti, arma folosită este frica. Total izolat de lume, Sfântul Antonie este chinuit de fiare, care-i provoacă răni, suferinţă fizică, durere, „arătări înfricoşătoare”, menite a-l scoate din minţi. Victoria sfântului este categorică, diavolul e umilit şi uneori chiar demn de milă. Înainte de plecarea la cele veşnice, Sfântul Antonie îşi încurajează discipolii, creionând imaginea celor care l-au chinuit: „Ştiţi cât de haini sunt demonii ispititori, însă slabi în putere”.

Lupta continuă cu spiritul răului şi victoria finală îi vor furniza Sfântului Atanasie sugestii deosebit de interesante pentru pustnicii „ce trăiesc în ţară străină”. Printre acestea şi ideea consemnării faptelor demne de reţinut, ca importantă modalitate a analizei de sine: „fiecare din noi să-şi însemne faptele sale şi mişcările sufletului, şi să le scrie ca şi cum ar avea să le povestească altora; şi fiţi încredinţaţi că, fiindu-ne ruşine să fim cunoscuţi de alţii, vom înceta a mai păcătui, ba chiar a ne gândi la vreun rău.”

Ideea tentaţiei va fi reluată de Gustave Flaubert în La tentation de Saint Antoine. Prima versiune, datând din 1849, pare a fi fost un eşec. Prietenii autorului, Maxime Du Camp şi Louis Bouilhet, o spun clar: „Credem că totul trebuie pus pe foc şi să nu mai vorbim despre asta”. (v. Gustave Flaubert - La tentation de Saint Antoine, apparat critique de Philippe Marchand, Lavis de Daniel Fort, Nouvelle Librairie de France, Paris, 1999, p.179). După 20 de ani, în 1869, Flaubert revine asupra textului ce va fi publicat în 1874. Cartea este scrisă în memoria prietenului său, Alfred le Poittevin, decedat la 3 aprilie 1848, căruia îi vorbise despre impactul tabloului lui Bruegel asupra sa şi despre intenţia de a-i dedica o piesă de teatru. Acest tablou, inspirat de cel al lui Hieronymus Bosch, va constitui nucleul formal dar şi tematic al cărţii lui Gustave Flaubert. La tentation de Saint Antoine se vrea o succesiune de tablouri, elementul pictural fiind preponderent.

Personajul diavolului, ca simbol al ispitei, pare să-l fi preocupat mereu pe Flaubert, de la primele lucrări ca Voyage en Enfer (1835), Ręve d’Enfer (1837), La Danse des Morts (1838) dar mai ales Smarh ( 1839) , unde ermitul provocat de Satana pare să anunţe La tentation de Saint Antoine. În viziunea lui Gustave Flaubert, Sfântul Antonie este un om deosebit de cultivat iar tentaţiile îmbracă forma unor viziuni halucinante, inspirate din domeniul literar, filosofic şi artistic. Într-un decor baroc, alăturând tablouri succesive, ispita se conturează sub forma visului, a unei imaginaţii debordante, dedublarea având un rol esenţial.

Primele tentaţii vizează, ca şi la eroul Sfântului Atanasie, ieşirea din singurătate şi existenţa în folosul oamenilor. Momentele de disperare, de întrebări chinuitoare, de revoltă, preced apariţia diavolului, de obicei sub înfăţişarea fostului său discipol, Hilarion. Principala acuzaţie vizează izolarea Sfântului, izolare propice evaziunii în alte sfere, într-o lume imaginară. Tentaţiile oferite de imaginile lui Nabucodonosor sau ale reginei din Saba, venite din „răzvrătirile cărnii”, sunt potolite prin pedepsele pe care Sfântul şi le aplică atunci când „se biciuieşte cu înverşunare” ( v. Gustave Flaubert- Ispitirea Sfântului Anton, Trad. Mihai Murgu, prefaţă de Irina Mavrodin, Buc., Univers, 1977).

Următoarea ispită, aceea a cunoaşterii, considerată a fi cea mai perversă dintre toate, aduce argumentele gnosticilor şi ale ereticilor, ale idolilor din mai toate seminţiile. Dorinţa descoperirii adevăratului Dumnezeu este la originea unor întrebări chinuitoare. De aici iluzia cunoaşterii fără limite, proprie, de altfel, personajului flaubertian. Răspunsul falsului Hilarion este revelator pentru cea mai periculoasă ispită: „Împărăţia mea e de mărimea universului; şi dorinţa mea-i fără margini.

Eu merg necontenit, eliberând spiritul şi cântărind limita, fără ură, fără teamă, fără milă, fără iubire şi fără Dumnezeu. Sunt numit Ştiinţa”.

După refuzul poruncii imperative a diavolului de a i se închina, viziunile apar sub forma mustrărilor de conştiinţă. Două femei, una bătrână având chipul mamei, alta tânără, sub înfăţişarea Ammonariei, de fapt figura morţii şi a concupiscenţei, oferă imaginile unor promisiuni tentante. Moartea face elogiul sinuciderii ca teribilă sfidare adusă Creatorului, cealaltă face din plăcere unica şansă de a „reînnoi lumea”. Antonie se luptă acum cu cele două extreme, aceea a excesului de vitalitate şi aceea a dispariţiei. Pentru artistul Gustave Flaubert, amândouă se confundă în imaginea unui „cap de mort aşezat pe un tors femeiesc”.

După fiecare viziune, produs al unei imaginaţii dezlănţuite, Antonie descoperă imaginea diavolului „sub dublul său aspect: ca spirit al depravării şi spirit al distrugerii”. El caută cu disperare „figurile primordiale ale căror corpuri nu sunt decât imagini. Dacă ar putea fi văzute, s-ar cunoaşte legătura între materie şi gândire, şi în ce anume constă Fiinţa”. Gustave Flaubert, artistul, crede că ne putem apropia de acest mister descoperind operele de artă, figurile de pe pereţii templului lui Belus din Babilon sau de pe mozaicul din portul Cartaginei. Ultima confruntare, aceea între Sfinx şi Himeră, opune realitatea materială realităţii virtuale. Totul se amestecă, oameni, animale, plante, pietre, într-o confuzie ce sugerează haosul iniţial. Este momentul în care Antonie are revelaţia creaţiei din nimic, el iese din noaptea iluziei, se face ziuă şi „chiar în discul soarelui, străluceşte faţa lui Isus Hristos. Anton îşi face semnul crucii şi începe să se roage”.

Tentaţia cunoaşterii nelimitate, proprie personajului flaubertian, „acest exces de prezenţă materială” dar şi „caracterul halucinatoriu al reveriilor sale” se regăsesc în imaginea Sfântului Antonie, confruntat cu ispitele acestei lumi. (v. Gérard Genette - Tăcerile lui Flaubert în Figuri, selecţie, traducere şi prefaţă de Angela Ion şi Irina Mavrodin, Buc., Univers, 1978). La rândul său, Jean-Pierre Richard o studia în Creaţia formei la Flaubert . (v. Jean-Pierre Richard- Literatură şi senzaţie, trad. Alexandru George, Buc., Univers, 1980). Autorul demonstra cum „ toate învelişurile minerale, vegetale, animale îşi pierd din ce în ce mai mult soliditatea şi, din dispariţie în dispariţie, sfântul se trezeşte în cele din urmă în faţa unei substanţe total nediferenţiate”. Această tentativă disperată a personajelor flaubertiene, această sete de cunoaştere fără limite, justifică în mare măsură căutările aproape disperate ale Sfântului. Mai târziu, spre sfârşitul vieţii, Flaubert va face unele nuanţări, în sensul că accesul spre culmile cunoaşterii nu este permis oricui. La cealaltă extremă el va situa ambiţia ridicolă a unor Bouvard et Pécuchet, indivizi mediocri, a căror strădanie nu va fi decât „o caricatură a acestui ritm fundamental”. Accesul spre cunoaştere, clădit pe sacrificii dureroase, va fi rezervat numai spiritelor deosebite.

Aşa se explică, de fapt, înverşunarea lui Flaubert în abordarea acestui subiect dificil, în condiţiile în care, prietenii săi, încă de la prima lectură a manuscrisului, nu l-au încurajat, din contră, au fost foarte fermi în ideea renunţării la el. Explicaţia ar putea fi găsită în fascinaţia exercitată asupra autorului de Sfântul Antonie. Caracterul ferm, puternic, acela al unui luptător cu forţele răului, pare să-l fi impresionat profund pe scriitorul obsedat şi el de perfecţiune, el însuşi un combatant pe terenul binelui, al frumosului, al artei. Având ca punct de plecare cartea Sfântului Atanasie, Gustave Flaubert şi-a impus propria viziune, „aceea a trecerii de la realism la frumuseţe”, singura în măsură de a atinge „valoarea eternă”. O întreagă succesiune de imagini, faţete mereu schimbătoare ale unui alter ego în permanentă căutare de sine, defineşte o dramatică încercare de apropiere de un ideal uman superior.

Gustave Flaubert, scepticul dar şi idolatrul formei, terorizat de ceea ce el va numi „les affres du style”, va întâlni strădania sfântului în opţiunea platoniciană în care binele şi frumosul se confundă.

Oraşul Craiova Îl are pe Sfântul Antonie cel Mare ca al doilea patron al bisericii Madona Dudu, se pare singura biserică ortodoxă din România care poartă numele Madonei. Amintirile scumpe din vremea copilăriei şi tinereţii mele îmi revin mereu în minte ca un balsam nepreţuit. În această biserică, fiecare slujbă, predicile de mare substanţă şi subtilitate teologică, reuneau o mare mulţime de credincioşi într-o atmosferă elevată de extaz mistic, bogăţie spirituală dar şi profundă emoţie artistică. Cei trei preoţi, părintele paroh Marin Neamţu, tatăl meu, preotul Ioan Iordache, preotul Gheorghe Ilicievici, toţi trei înzestraţi cu voci divine, respectiv tenor, bariton, bas, formau un trio de mare fior estetic, acompaniaţi mereu de un cor de elită dirijat de marele om de cultură Mihail Bârcă apoi de doamna profesoară Jacotă.

Scriitorul de geniu şi estetul sensibil, care a fost Gustave Flaubert, ar fi trăit acolo aceeaşi emoţie creatoare pe care i-a trezit-o tabloul lui Bruegel inspirat de capodopera lui Hieronymus Bosch.