Jean-Jacques Rousseau (1712-1778) a văzut lumina zilei la Geneva, ca fiu al lui Isaac Rousseau, ceasornicar, şi al Suzannei Bernard, fiica unui pastor protestant. Naşterea sa va coincide cu dispariţia mamei, moment tragic care-l va obseda mereu şi pe care-l va relata cu disperare în primele pagini ale Confesiunilor: „am costat viaţa mamei mele, iar venirea mea pe lume a fost prima dintre nenorocirile de care am avut parte”. (v. J. J. Rousseau – Les Confessions, livres I-IV, Notes explicatives, questionnaires, bilans, documents et parcours thématique établis par Marc Robert, professeur agrégé de lettres modernes, ed. Hachette, 1997, p. 14).

Deosebit de sensibil, după o educaţie îngrijită, el părăseşte Geneva, se stabileşte la Annecy la doamna de Warens, „maman”, cum o numea cu tandreţe, alături de care descoperă dragostea, trece la catolicism, îşi face deja iluzii privind existenţa alături de o femeie cultivată, dar, după un voiaj la Geneva, locul său este ocupat de un tânăr rival. Moment în care suferinţa îl marchează, iar sentimentul evaziunii într-o altă lume este mereu mai prezent. Fascinaţia artei îl apropie de lumea scenei, Rousseau descoperă muzica, scrie chiar un balet, Les muses galantes, este admis în saloanele mondene, dar visul său de a trăi lângă o femeie cultivată nu este realizabil. Timid, retras, complexat de poziţia sa socială, el se ataşează de Thérese Levasseur, servitoare la un han, căreia îi face cinci copii, toţi abandonaţi la „Enfants trouvés”. Dezamăgit, se izolează în el însuşi şi în lumea condeiului, excelent instrument al revoltei. Obiectul său este descoperirea factorilor responsabili de deteriorarea relaţiilor umane. Primul prilej îi este oferit de propunerea Academiei din Dijon privind rolul ştiinţei şi artei în epurarea moravurilor. Rezultatul este celebrul Discours sur les sciences et les arts, din 1750, care-i va aduce premiul Academiei din Dijon, dar va declanşa un imens scandal. Opoziţia între viaţa simplă, virtuoasă şi corupţia omniprezentă îl conduce la concluzia, într-un moment în care Enciclopedia făcea elogiul civilizaţiei, că „omul e bun prin natura sa, dar civilizaţia l-a corupt”. În viziunea autorului, adevărata ştiinţă, ştiinţa sublimă, este virtutea, aceea care trezeşte conştiinţa. „O virtute! ştiinţă sublimă a sufletelor simple, e nevoie oare de atâta suferinţă pentru a te cunoaşte? Principiile tale nu sunt oare gravate în toate inimile? Şi nu e de ajuns, pentru a-ţi cunoaşte legile, să intrăm în noi înşine şi să ascultăm vocea conştiinţei în tăcerea pasiunilor?” (v. J. J. Rousseau – Discours sur les sciences et les arts, în Textes choisis et commentés par Albert Bazaillas, Plon, 1913, p. 63.) La câteva sute de ani distanţă, Rousseau reia ideea lui François Rabelais, acest călugăr de geniu care proclama idealul renascentist: „Science sans conscience n’est que ruine de l’âme”. Discursul care i-a adus celebritatea va cunoaşte ulterior unele precizări menite a diminua impactul brutal asupra enciclopediştilor, în special, dar şi asupra lumii civilizate. Într-o scrisoare adresată regelui Stanislas al Poloniei dar şi în prefaţa la Narcisse, Rousseau insistă asupra datoriei ştiinţei şi artei de a mai îmblânzi omul pe care l-au deformat.

Câţiva ani mai târziu, în 1755, un nou subiect propus de Academia din Dijon va fi la originea cunoscutului Discours sur l’origine de l’inégalité. Bazat pe opoziţia între starea naturală şi starea socială a omului, acest discurs opune, de fapt, visul paradisiac al comunei primitive, „le bon sauvage”, cetăţeanului, produs al societăţii. Acesta din urmă nu mai e decât o umbră, o imagine a celui care a fost. Între omul natural şi cetăţean, distanţa este enormă şi conduce, de cele mai multe ori, la alienare. (v. Michel Delon, Robert Mauzi, Sylvain Menant – De l’Encyclopédie aux Méditations, t. 6, Arthaud, ed. 1989, p. 321)

Acelaşi spirit de revoltă va face din Jean-Jacques Rousseau un romancier de succes. La Nouvelle Héloďse (1761) reia vechea temă a căsătoriei imposibile dintre o femeie nobilă şi un intelectual de condiţie modestă. Modelul este cel al primei Héloďse, desparţită de Abélard, omul pe care-l iubea. Eroina medievală se călugăreşte, singura libertate pe care şi-o putea permite în secolul al XII-lea nepoata canonicului Fulbert. Dar ea are un rar avantaj faţă de femeile din vremea sa. Héloise este o femeie cultivată, iar cele patru scrisori adresate lui Abélard creionează şi condamnă o stare de fapt. Căsătoria, hotărâtă în afara protagoniştilor devine, cu şapte secole înaintea lui Balzac, o adevărată prostituţie. La femme de trente ans, Julie d’Aiglemont, eroina lui Balzac, va face şi ea procesul căsătoriei de convenienţă care „aşa cum se practică azi, mi se pare o prostituţie legală”. (v. Honoré de Balzac – La femme de trente ans, La femme abandonnée, Paris, Calman Levy ed. s.a.p.108.). Rousseau creionează o altă Héloise, tot o victimă a convenţiilor sociale, dar, spre deosebire de eroina medievală, ea se conformează exigenţelor clasei sale. Dar cu ce preţ! La fel de cultivată ca şi predecesoarea sa, ea acceptă sacrificiul, se supune voinţei paterne, fiică fidelă a baronului d’Etange. Îndrăgostită de profesorul ei, Saint-Preux, Julie d’Etange se va căsători cu domnul de Wolmar. Iluzia salvării prin dragoste, a evadării dintr-o lume coruptă şi nedreptă, eşuează din nou. Singura speranţă rămâne întâlnirea în cealaltă lume, iar ultima scrisoare, trimisă de Julie lui Saint-Preux, nu ascunde nicio formă de revoltă. Este sfârşitul iluziilor, iar trecerea în veşnicie, o binefacere a Cerului.

„Nu, nu te părăsesc, te voi aştepta. Virtutea care ne-a separat pe pământ, ne va uni în viaţa eternă. Eu mor cu această dulce aşteptare; prea fericită de a fi obţinut cu preţul vieţii mele dreptul de a te iubi mereu, fără păcat, şi de a ţi-o spune încă o dată.” (v. J. J. Rousseau – Julie ou La Nouvelle Héloďse, Paris, Garnier-Flammarion, 1967, p. 566).

Soluţia adaptării la viaţa terestră va fi, în viziunea lui Jean-Jacques Rousseau, modelarea unui alt om, educat după principiile naturii suverane. O va face în celălalt roman, Emile (1762). Educaţia sa, bazată pe o libertate inteligent controlată, nu va ocoli nici munca manuală, nici formaţia intelectuală, servindu-se în mod prioritar de respectul naturii. Pe măsura maturizării, odată cu vârsta adolescenţei şi a tinereţii, educaţia se va orienta spre dimensiunea morală şi religioasă. În partea a IV-a a romanului în discuţie, Rousseau introduce Profesiunea de credinţă a Vicarului Savoyard. Autorul analizează aici maniera inteligentă şi sensibilă prin care preotul, om de o bunătate angelică, încearcă să trezească în discipolul său „seminţele raţiunii şi ale bunătăţii” (v. J. J. Rousseau – Emile, în Textes choisis et commentés par Albert Bazaillas, Plon, 1913, p. 242). Foarte bun psiholog, posesor al „virtuţii fără ipocrizie” (ibid.), vicarul savoyard reuşeşte să-l aducă pe calea cea bună pe acest tânăr foarte timid dar constant ameninţat de tentaţia viciului. După aprofundate dezbateri filosofice, autorul ajunge la concluzia că singurul ghid al existenţei noastre rămâne conştiinţa. „Conştiinţă! Conştiinţă! instinct divin, nemuritoare şi celestă voce;... ghid sigur al unei fiinţe ignorante şi limitate, dar inteligentă şi liberă; judecător infailibil al binelui şi al răului, care-l face pe om asemenea lui Dumnezeu” ( ibid., p. 266).

După atâta suferinţă, autorul descoperă că Dumnezeu ne-a dat „conştiinţa pentru a iubi binele, raţiunea pentru a-l cunoaşte, libertatea pentru a-l alege”. (ibid. p. 270). Ultima parte a romanului se opreşte asupra idealului feminin. In viziunea autorului, rafinamentul, eleganţa intelectuală, inteligenţa, posibilitatea unei conversaţii agreabile conduc la o frumoasă convieţuire în doi. Şansă de care Jean-Jacques Rousseau nu s-a bucurat, ceea ce explică de fapt şi complexele dar şi izolarea în sine însuşi. Totuşi, din acest moment, autorul începe să-şi pună unele întrebări care nuanţează anumite poziţii prea tranşante privind relaţia natură- societate. Le Contrat social, apărut în acelaşi an 1762, introduce ideea de „pact social”, liber acceptat de cetăţeni. Dar îndoiala persistă şi autorul îşi ia unele măsuri de siguranţă. Din momentul în care acest contract social nu este respectat, el proclamă dreptul la revoltă, idee de care se vor servi promotorii revoluţiei din 1789. În ultimele creaţii, Les Confessions şi Ręveries du promeneur solitaire, asistăm la o profundă analiză de sine. Într-un moment în care abdicările morale, ca abandonul celor cinci copii, sunt profund şi dramatic conştientizate, autorul Confesiunilor caută un refugiu tot în existenţa naturală, dar nu uită să amintească faptul că viaţa socială este impură şi răspunzătoare de deformarea individului.

Ideea continuă în „Ręveries du promeneur solitaire”, sever examen de conştiinţă. Refugiindu-se în trecut, Jean-Jacques Rousseau îşi analizează slăbiciunile, dialoghează cu sine însuşi, conştient că sfârşitul este aproape. „Totul este sfârşit pentru mine pe pământ: nu mi se mai poate face nici bine, nici rău. Nu-mi mai rămâne nicio speranţă, nicio teamă, iată-mă liniştit în fundul abisului, biet muritor fără noroc, dar impasibil ca Dumnezeu însuşi. ...consacru ultimele zile studiului despre mine însumi şi mă pregătesc să dau seama cât mai curând”. (v. Jean-Jacques Rousseau – Les Ręveries du promeneur solitaire suivies de Lettres écrites de la montagne et Le devin du village, Garnier frčres, 1944, p. 5)

Ultima plimbare are loc pe 12 aprilie 1778, iar în ziua de 2 iulie, în acelaşi an, visătorul solitar pleacă în cealaltă lume. Dacă primele pagini ale Confesiunilor erau marcate de sacrificiul matern, ultima promenadă este consacrată doamnei de Warens, prima femeie pe care a admirat-o şi a iubit-o, „maman”, aşa cum o numea el cu duioşie în amintirea aceleia care-l părăsise aducându-l pe lume. Mamă şi iubită, revelator pentru idealul feminin al celui pentru care femeia rămâne un înduioşător simbol de dăruire până la sacrificiu, dar şi o imagine vie a unui paradis imaginar de care visătorul n-a prea avut parte. Căutător neobosit, mereu oscilând dintr-o extremă în alta, de la sfidare la mea culpa, dar mereu fascinat de misterul lumii la care, ca orice pământean, n-a putut ajunge, Jean-Jacques Rousseau rămâne exemplar pentru o societate care avea să cunoască, la sfârşitul de veac XVIII, o formidabilă punere în discuţie a multor principii care o dominaseră până atunci.