(c) Editura Humanitas Ficton, 2024

Colecţia „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu

Vara se furişează leşinător, şi cele două fete se întorc zi de zi pe măsură ce căldura creşte. Una este înaltă şi subţire, cu păr întunecat şi lucios, cealaltă este mai scundă, încă bondoacă şi cu o faţă posacă. Vally le urmăreşte din casă în timp ce-şi prinde părul. Ochii lor stinşi îi dau o stare de nelinişte. Nu o zăresc pe Vally la fereastră, pentru că nu o caută. Ele îl urmăresc pe Egon lucrând.

Fetele astea sunt aducătoare de bucluc, o simte clar. Vally decide să-i dezvăluie lui Egon ce crede. Se gândeşte la floarea-soarelui, la mugurii mici, nedesfăcuţi. Îi udă în fiecare zi. Iată că, în cele din urmă, are ceva de care îi pasă, în care se implică.

— Micile păsăruici au venit din nou în grădina noastră în căutare de firimituri, comentează Egon seara, la cină.

— Trebuie să le alungi, Egon, îi replică Vally. Şi orice ar fi să nu le desenezi. Dacă se răspândeşte vestea o să dăm amândoi de necaz.

— Nu sunt decât nişte simple şcolăriţe, Vally, nu fi atât de dură. Îţi aduci amine cum era când aveam treisprezece sau paisprezece ani şi ne plictiseam de moarte? Nu-ţi aminteşti de pasiunile teribile care ne chinuiau la vârsta aceea? Cum altfel să se distreze?

— Deci trebuie să furnizăm scandalul? Gândeşte-te ce ar putea să le spună părinţilor.

— Au venit neinvitate, insistă el. Localnicii cunosc treburile astea. N-o să fie atât de idioţi, încât să creadă că am căutat-o cu dinadinsul.

Vally invidiază siguranţa asta a lui Egon. Ea a descoperit că oamenii sunt, cel mai adesea, neştiutori, că se simt ameninţaţi de ceea ce nu înţeleg sau nu pot aprecia.

— Copiii vor fi pedepsiţi, dacă va fi cineva pedepsit, continuă Egon.

Cum poate să fie atât de prost?

Ea însă ar putea să părăsească Krumau şi să o ia de la capăt. Adevărul este că vrea să rămână lângă Egon. Vrea să îngrijească ceea ce creşte în ea. Are doar nevoie ca el să fie mai prudent. Însă fetele continuă să vină zi după zi, pe măsură ce petalele de floarea-soarelui ies la lumină şi se înalţă.

— Trezeşte-te, Vally, o scutură Egon de umăr. Am nevoie să te duci după ceva.

— Chiar trebuie să mă deranjezi? se plânge ea din micul pat pe care îl împart şi îi întoarce spatele.

Este după-amiază târziu şi a tot încercat să aţipească fără succes. A durut-o capul cumplit toată dimineaţa în timp ce a spălat rufe, iar acum el vine cu altceva, tocmai când încerca să se odihnească…

— Am nişte lucrări ce trebuie trimise urgent la Viena.

— Du-te tu.

Norii atârnă jos, întunecaţi şi nu se simte în stare să facă un drum.

— Mai am treabă. Sunt pe la jumătate, de fapt.

Vally se ridică în şezut, iar sângele prinde a-i pulsa în cap din nou în ritmul cunoscut, oribil.

— Nu putem lăsa pe mâine?

— Roessler aşteaptă ultimele mele desene şi acuarele pentru care va plăti o sumă frumoasă. Suntem pe drojdie cu fondurile. La limita periculoasă. Nu putem trăi cu aer, zice el iritat. În chestia asta, ciocăneşte el într-un tub gros pentru poştă, legat cu sfoară, pe care îl ţine sub braţ, sunt nişte desene iniţiale pentru un tabloul în ulei mare pe care vreau să-l încep, ca şi alte lucrări pe care sper să le poată vinde. Va lua pulsul cumpărătorilor şi îmi va trimite un acont. Am inclus şi o notă. Spune-le la oficiul poştal că este pentru Viena, continuă el. Am reuşit să adun suficient pentru a plăti timbrele. Poţi să te duci şi să vii înapoi în mai puţin de o oră.

Vally îşi leagă şireturile ghetelor şi-şi trage şalul pe ea. Închide uşa fără să-şi ia la revedere. Cerul s-a înnegrit pe deasupra capului.

— Stai un pic! Egon îi face un semn, şi ea se opreşte.

Vine alergând şi-i aduce o umbrelă.

Vally îi zâmbeşte, îmblânzindu-se. La urma urmei, poate că îi pasă de ea.

— Nu trebuie să se ude lucrările, orice ar fi, zice el, indicând coletul.

*

La oficiul poştal local Vally se aşază la coadă. O dor picioarele în ghetele ce o strâng şi tot ce ar vrea e să doarmă. Trebuie însă să aştepte ca angajatul să se ocupe de jumătate de duzină de oameni din oraş care sunt înaintea ei, iar coadă creşte în urmă. Omul de la ghişeu nu are nici o intenţie să se grăbească.

— Pentru Viena, zice Vally, ajungând, în cele din urmă, să întindă tubul peste tejghea.

Se caută în buzunar de coroanele pe care i le-a dat Egon şi ridică apoi ochii, conştientă că omul nu i-a preluat coletul.

— Vă rog, adaugă ea cu un zâmbet subţire.

Angajatul examinează adresa pe care a scris-o Egon. Are ochii obosiţi. Îi întoarce spre Vally şi o studiază şi pe ea din cap până-n picioare.

— Este o cerere de expediere din partea lui Herr Schiele, pictorul? întreabă el. Cel care dă petreceri zgomotoase ce se aud până peste Vltava?

— Da,el este, replică Vally.

— Şi ce e înăuntru?

— Lucrări de artă, explică ea, lăsând o notă de iritare să i se strecoare în voce. Pentru clienţii lui din Viena.

— Şi care este natura acestei aşa-numite arte?

— Desene, acuarele care înfăţişează oameni, câmpuri, dealuri. Acest oraş frumos.

— Deschideţi coletul, cere omul.

— Nu pot face asta, se holbează Vally la el.

— Atunci nu am cum da curs cererii de expediere.

— Dar este ceva urgent, insistă ea, aducându-şi aminte de vorbele lui Egon.

Situaţia lor financiară este precară. Angajatul deschide un sertar şi scoate o foarfecă.

— N-aveţi dreptul! obiectează ea.

Însă el a tăiat deja sfoara. Scoate mai multe lucrări de diferite mărimi. Ochii îi galopează asupra conţinutului, dornici să-l parcurgă în întregime. Extrage coală după coală, lăsându-le să cadă pe ghişeu, în faţa sa. Cei din spatele lui Vally încep să murmure şi să se împingă în faţă, cu feţele pline de curiozitate. Vally vede desene în care Egon o înfăţişează pe ea în jupoane şi ciorapi, dar şi dintre cele mai erotice, în care şi-a scos desuurile.

— Strângeţi-le la loc! îi cere ea.

Dar bărbatul se distrează mult prea bine pentru a o face.

— Asta eşti dumneata, nu? zice el, privind dinspre desen la pieptul ei.

Vally aude în spatele ei lume scoţând diverse exclamaţii.

— Este vorba de artă.

— Pornografie! replică angajatul.

— Numai pentru cine are o minte deformată.

— Pictorul dumitale este pervertit.

De la cei prezenţi în incintă se ridică un val de aprobări.

— O să vă întocmesc un raport, izbucneşte Vally.

— Nu, eu o să scriu unul, rânjeşte bărbatul. Amândoi ar trebui să fiţi băgaţi la închisoare pentru aşa ceva!

Vally simte cum îi creşte disperarea.

— Şi asta ce e?

Bărbatul ridică în mâini un desen cu fetele care au petrecut atâta timp în grădină cu Egon, „micile păsăruici“ cum le numeşte el. Stau una lângă alta, braţ la braţ, cu poalele rochiilor lor albastru deschis ridicate. Vally n-a văzut lucrarea asta înainte.

— Le cunosc pe fetele acestea. Sunt copii. Din familii respectabile. Nu sunt târfe pe care pictorul dumitale să le picteze şi să le vândă clienţilor lui de la Viena.

— Eu, eu… dar Vally nu mai găseşte cuvinte pentru a-l apăra pe Egon.

Furia oamenilor din jurul ei a devenit asurzitoare.

Apoi angajatul aruncă un alt desen ca şi când hârtia l-ar fi ars– este un autoportret al lui Egon. În el pictorul este dezbrăcat, masturbându-se. Cade de pe ghişeu pe podea şi zace acolo în aşa fel că toată lumea poate să-l studieze. Se lasă o tăcere abisală. În tablou, Egon îşi ţine strâns penisul tumefiat, cu un deget pe vârful portocaliu şi o lucire întărâtată în ochi.

— Ruşine! Ruşine să vă fie! bolboroseşte bărbatul.

Vally se năpusteşte la bărbat. Îi vâră degetele în pielea scofâlcită a gâtului şi omul cade de pe scaunul pe care stătea. Este apoi târâtă peste ghişeu, peste desene; cumpărătorii se agită în jurul ei, trag de ea, urlând şi scuipând.

— Târfă! urlă angajatul, încercând să-şi recapete echilibrul. Tu şi Schiele nu sunteţi decât nişte golani. Nu sunteţi bineveniţi aici. Acesta e un oraş paşnic, cu oameni de treabă. Nu numai că vă pângăriţi unul pe celălalt, dar ne corupeţi şi copiii. Magistratul o să fie informat de asta. Ieşi afară acum! Du-te înapoi în şanţul din care te-ai târât!

Vally culege hârtiile cu o singură mişcare înainte de a fi bruscată şi împinsă pe stradă.

Aleargă la Egon şi cuvintele oamenilor îi sparg urechile ca nişte tunete.

Vally şi Egon dorm, goi, cu trupurile aproape, iar lumina zorilor se strecoară în cameră. În cele din urmă, o senzaţie de pace. S-a întors acasă ieri după-masă muiată până la piele, căci umbrela a lăsat-o la poştă. Egon tocmai voia să protesteze când a văzut-o intrând pe uşă cu tubul jilav ascuns sub haina ei subţire, dar ea i-a luat-o înainte, explodând cu ştirile a ce se întâmplase. A urlat la el că o trădase atât de tâmpeşte, i-a bătut cu pumnii în piept şi i-a strigat în faţă până seara târziu, ieşită din minţi din cauza durerii de cap şi furioasă pe ea însăşi pentru că, deşi ştia că aşa ceva avea să se întâmple, nu a plecat atunci când încă se putea. Egon s-a scuzat, a luat-o în braţe, a încercat s-o calmeze, a tunat şi fulgerat împotriva localnicilor şi a ideilor lor înguste, susţinând că lucrurile se vor potoli. O să vorbească în dimineaţa următoare cu părinţii fetelor şi o să-şi ceară scuze pentru ofensă. O să le explice. Nu s-a întâmplat nimic rău. Apoi va face o vizită la oficiul poştal şi va încerca să dreagă busuiocul. Incidentul o să fie uitat, i-a promis el.

— Ar fi fost altceva dacă eram eu acolo, a zis. Le-aş fi adus argumente.

— Atunci data viitoare să-ţi rezolvi singur treburile!

În cele din urmă, când şi-au epuizat amândoi toată mânia şi surprinderea, Egon a reuşit s-o facă să zâmbească – în ciuda ei –, încercând să invoce imaginea funcţionarului cu buze subţiri de la poştă ţinând în mână desenul cu membrul lui Egon învârtoşat.

După aceea, a luat-o în braţe şi au făcut dragoste cu tandreţe, epuizaţi deja, înainte de a adormi.

Acum, în calmul cumpănit al zorilor în cameră nu se aude decât respiraţia lor ritmică. Asta până când fereastra explodează în zgomot de sticlă spartă.

Egon pune fulgerător un braţ peste Vally s-o apere de un proiectil ce zboară în cameră şi aterizează lângă şemineu. Se strâng unul în altul, cu braţele paravan deasupra capului. Vally sare prima din pat, blestemând, şi se duce la fereastra spartă. Trei bărbaţi o iau la goană din pridvor. Vally nu le vede feţele. Egon se năpusteşte la uşă.

— Ai văzut cine a fost? o întreabă. Ticălosul ăla de la oficiul poştal?

— Ar fi putut fi oricare dintre ei, îi răspunde ea, tremurând.

Vally studiază proiectilul: o cărămidă muiată în smoală. De ea a fost legat cu sfoară un şobolan mort. Coada depăşeşte lungimea pietrei; are gura mică, întredeschisă, cu un şirag ordonat de dinţi ascuţiţi.

Egon se prăbuşeşte la podea, cu spatele la perete şi ochii lipiţi de cărămida năclăită. Vally trage pe ea cămaşa pe care pictorul o aruncase cu o seară înainte. Sângele îi pocneşte în urechi şi a părăsit-o şi pe ea dorinţa de a se lupta.

— Nu-mi vine să cred. Mama s-a născut la Krumau. E locul meu aici, zice Egon, şi apoi dă un pumn în perete. Sunt artist, nu criminal, continuă. Vor să mă scoată afară cu forţa. Dar nu pot să-mi cenzureze arta.

— Şi dacă rămânem ce va urma? întreabă ea. Vânătăi? Sânge? Următoarea cărămidă ar putea să-şi nimerească ţinta.

— Este vorba de ignoranţă, conchide Egon cu resemnare.

Vally i se aşază alături şi-şi lasă capul pe braţul lui.

— Nu ne vom afla niciodată locul undeva– nici aici, nici în altă parte. Este momentul să plecăm.

*

Vally nu şi-a dat seama până acum, dar e gata să se întoarcă la Viena. Îi e dor de surorile ei, de felul cum se sucesc şi răsucesc în somn. Îi lipseşte chiar şi oraşul cu cafenelele sale în care se încing polemici, şi femeile care se adună în locuri unde pot medita asupra problemelor importante ale zilei – egalitate, sufragiu, Freud, existenţa sufletului feminin.

Totul la Krumau se mişcă precum melcul. În afară de gama de culori pe care le-a admirat aici – lumina nefiltrată a zilei, câmpurile de cereale, tavernele zugrăvite în culori aprinse –,Vally s-a confruntat cu prea puţine semne de prietenie sau bunătate în locul acesta.

— Adu-mi hârtie şi stilou, o roagă Egon. Trebuie să-i scriu lui Roessler. O să-i povestesc despre dezastrul de ieri. E un miracol că mi-ai salvat lucrările, adaugă el. Şi apucă-te de împachetat. Plecăm la Neulengbach cu primul tren disponibil.

— Unde? se ridică Vally şi-l urmează, păşind printre cioburile de geam.

— Unchiul Leopold are o casă de vară la Neulengbach. E la mai puţin de o oră de Viena, dar suficient de departe de aici. Este şi mai rustic, mai sălbatic.

— Nu-mi dau seama de ce vrei să schimbi un loc la dracu’n praznic pentru un altul exact la fel? se minunează ea.

— Nu mă pot întoarce la Viena. Nu cu un scandal proaspăt pe cap.

De ce ţine Egon să facă lucrurile atât de complicate?

— O să ne dăm la fund, continuă el. O să produc cele mai bune lucrări din viaţa mea şi tu te vei ocupa de partea financiară a lucrurilor. Nu ne vârâm în niciun bucluc, facem dragoste în fiecare zi şi bem vin seara. Vom rezista.

Egon începe scrisoarea. Devine tot mai serios pe măsură ce scrie.

— Oamenii ăştia! murmură el. Lipsiţi de educaţie. Primitivi. O vânătoare de vrăjitoare. Ce ameninţare reprezentam eu? continuă el, neaşteptându-se la vreun răspuns. Sunt pictor. Este asta o crimă? Le corup tinerii, umplându-le imaginaţia de artă, ca o scară până la lună?

Când în cele din urmă ridică ochii, toată vitejia i s-a topit.

— Şi îmi plăcea oraşul ăsta aşa de mult, zice el. Oamenii nu-şi dau seama ce au făcut.

— Într-o zi o să regrete asta, încearcă ea să-l consoleze.

După aceea, se duce la fereastră din nou.

Abia acum vede că frumoasele ei plante de floarea-soarelui, abia desfăcute, au fost călcate în picioare.

— Herr Schiele nu mai e aici.

Un tânăr din Neulengbach, plin de coşuri, păşeşte la vedere de unde stătea pitulat şi o opreşte pe Vally, punându-i o mână pe braţ. Căsuţa pe care ea şi Egon au închiriat-o în ultimele opt luni se află în moţul unui deal abrupt, cu privelişte asupra unor câmpuri. Vally este obosită de urcatul ăsta din fiecare zi. Este clar că junele o aştepta.

Strânge mai tare coşul cu legume şi pâine. Tonul pe care l-a folosit băietanul pare aproape fudul. Vorbindu-i, îi aruncă o privire răutăcioasă, ceea ce nu o împiedică să priceapă imediat ce vrea. Vally îi fixează gura atunci când începe să repete şi-i vede limba umflată, fluturând peste dinţii stricaţi.

— Au venit doi poliţişti, zice el.

Vally suceşte iute capul spre căsuţa văruită în alb, cu acoperişul jos, şi ochii îi merg direct la fereastra din spate unde în mod obişnuit o aşteaptă Egon, rânjindu-i vesel. Nu e acolo, dar asta nu înseamnă că spusele omului sunt adevărate.

— L-au dus la post.

— Dar de ce să-l ia pe Egon? întreabă ea, de fapt neadresându-se localnicului, ci sie înseşi.

— Herr Schiele a fost arestat, insistă tânărul. L-au luat de aici.

Vally mută coşul greu. O varză albă se rostogoleşte pe jos şi o ia la vale.

— Locul lui Schiele e la închisoare, mârâie batjocoritor bubosul. După care o să vină după tine!

O porneşte în jos în timp ce Vally se grăbeşte să intre în casă. Uşa este deschisă.

— Egon? Egon, eşti aici?

Lucrările lui au fost scoase de pe pereţi şi aruncate pe podea. Feţe se holbează la ea, unele cunoscute, altele nu. În creion, guaşe; perspective şui. Peisaje călcate în picioare, cu urme de cizme grele. Ochii lui Egon o privesc din autoportrete cu gura căscată. Nu a avut nici măcar timpul să se ocupe de pensule, iar perii acestora deja s-au întărit în soarele după-amiezii devreme, iar culorile, pigmenţii cei scumpi, nu mai folosesc la nimic.