cum ridic ninsoarea la rang de virtute
într-o iarnă cu vulpi argintii ca nişte gulere pufoase
la gâtul memoriei afective
şi cum bezmetic ridic noaptea peste oraş
ca o uriaşă umbră polară
aflată în pragul nebuniei
şi starea de saturaţie care-ţi inundă corpul când aştepti dimineaţa
precum apa de ploaie în gâtlejul muribundului
înaintezi în virtutea inerţiei, prietene,
prin tot ceea ce s-ar putea numi la un moment dat viaţă
şi chiar crezi asta cu convingere
apoi treci prin bezna luminată obscur de o rătăcită pânză de păianjen
până dincolo de sensul acestei lumi fără de sens
nici înserarea nu se ruşinează de epilogul lucrurilor
nici viaţa nu-şi ia propria viaţă în serios
nici dragostea nu-şi mai linge rănile ca după un război pierdut
nici moartea nu-şi mai ademeneşte enoriaşii
cu poveşti la gura sobei
şi n-ar trebui să vorbeşti despre firescul sau nefirescul zilelor
dar o faci cu virtuozitatea unui menestrel
nici despre ceaţa care ne acoperă sufletele smulse din orbită
despre spaţiu sau timp
despre privirea ta aparent inocentă în pragul uşii vechi din lemn de stejar
despre umbra ta călătoare din care am reţinut doar
iluzia de sănătate şi bunăstare a lucrurilor
şi ma întrebai: stai aşa, dar cum vine asta?
poate doar ceaţa timpurie a lucrurilor ne va salva
mă-mpleticesc şi-ngenunchi par că mă rog
deşi e doar senzaţia cu mâinile negre şi lungi
ale aşa zisului vis
acoperind ca o margine de lume un râu neştiut