Expoziţia Peter Jecza: Lecţia despre cub (organizator: Muzeul de Artă Jean Mihail din Craiova, în parteneriat cu Fundaţia TRIADE, cu sprijinul Galeriei Jecza)

Spre opera unui artist poţi ajunge pe căi diferite. Eu am ajuns, aşa cum ne-ar învăţa misticii sau, poate, Micul Prinţ,pe calea cea mai dreaptă, aceea a înţelegerii prin iubire, cea care te duce direct spre esenţa lucrurilor, cea în care cuvântul nu vorbeşte doar despre lucrurile care se văd, ci despre adâncimea acelora care se simt, se intuiesc şi se „ştiu” într-o altă ordine, aceea a totalităţii apariţiei lor. Ca o epifanie.

Într-o astfel de ordine, pot spune cu totală îndreptăţire că Peter Jecza a fost un Artist adevărat, unul dintre aceia „locuiţi” de Artă, unul dintre aceia care caută, febril, o viaţă, matricea lumii, forma unic încăpătoare a marelui de ce. A aproximat această formă în varii chipuri: în zboruri, aspiraţii, în imaginea trupului femeii, a cuplurilor, a mulţimii.... De multe ori s-a oprit şi a spus: „gata, aceasta este”. Ori de câte ori se oprea astfel, o sculptură se năştea. A doua zi, însă, căutarea continua.

Într-o zi, era în anul 1979, a prins în formă universul dantesc. Întreaga lume se aduna într-un cub. Peter Jecza l-a numit, cu un nume împrumutat din filosofia lui Leibniz, monadă– formă ce desemnează cea mai simplă unitate indivizibilă din care ar fi alcătuită lumea. În acel moment, Peter Jecza îşi găsise forma: cubul-monadă ce-l putea duce spre perfecţiune. Raiul formal al sculpturii.

În expoziţie e prezentată mulţimea monadelor lui Jecza, mici cuburi, sâmburi-idee ce reflectă lumea. În multe dintre ele este reprezentată contopirea, comuniunea, golul-plinul, el-ea. Viaţa, în toată tensiunea ei. Ca să ajungă la forma pură, la cubul perfect, însă, artistul mai trebuia să se debaraseze de tumultul formelor vitale. A mers mai departe: formele s-au simplificat, tensiunea din cub s-a stins. Sculptorul s-a apropiat de cubul perfect polisat. L-a lăsat despărţit de o fantă. Lucrarea se numeşte chiar aşa, Fantă: două entităţi egale ce ar putea să devină cubul din Rai, cel perfect. Părţile rămân, totuşi, separate. Peter Jecza s-a oprit acolo. A renunţat la cubul perfect, androgin. Teamă? Altă formă de intuiţie? Pot spune fără teamă că, în acel moment, Peter Jecza a devenit un artist mare. Fusese un artist important, acum, însă, intra pe calea artiştilor adevăraţi: a acelora care înţeleg că arta nu instituie perfecţiunea, că nu se substituie ei, ci că ea reflectă doar calea – dramatică, uneori– de a te apropia de imposibil, de forma pură, perfectă.

Expoziţia are un traseu cronologic, ce urmează procesul hermeneutic al creaţiei: sala întâi expune lucrările deceniului ’79-’88, urmată de sala a doua, ce prezintă avatarurile pe care forma cubului o câştigă ulterior. Urmează, apoi, în traseul expoziţional, un spaţiu simbolic: cel al Oglinzilor oarbe, spaţiu ce invită la reflecţie. Acest ciclu, născut în anii 1986-1987, a fost pentru sculptorul însuşi un prag al maximei epurări formale. L-a parcurs, l-a consumat, l-a interiorizat, depăşindu-l. A lăsat încifrat într-una dintre oglinzi un mesaj: o spărtură. Oglinda se numeşte Oglindă spartă, iar spărtura din suprafaţa oglinzii ne trimite cu gândul la imperfecţiunea vieţii înseşi, pe care arta sa o celebra.

De aceea acestei expoziţii i s-a dat numele de LECŢIE DESPRE IMPERFECŢIUNE, pentru a numi, de fapt, privilegiul şi damnarea la care se supune arta adevărată. Imperfecţiunea – supremă formă de învestitură umană.

A ştiut-o Nichita Stănescu când, în acelaşi an, 1979, a scris Lecţia despre cub, a ştiut-o şi Leonard Cohen, când scria „There is a crack in everything, that’s how the light gets in”...

Sculptura lui Peter Jecza este invitaţia de a capta lumina ce se strecoară prin suferinţă. Marea lecţie a vieţii înseşi.