Aşa ar putea începe povestea. Am putea să ne imaginăm vocea Pictorului marcând momentul când, „brusc”, pânza devine un văl transparent ce revelează o altă lume… Pe ea se aşază umbre ce vorbesc despre ceva ce nu există încă în ordinea realului, ci vine dintr-un altunde neştiut… Din acel moment, totul îşi schimbă cursul, contrazice logica tabloului.

Să păşim uşor pe urmele ce ni se arată. Pictorul pictează. E priceput, doar… Închide ochii şi întreaga istorie a picturii îi stă sub pleoape. Începe: întâi, o cameră, apoi un pat… pe pat, un personaj adormit; în stânga tabloului, un mare iepure roz… Alături, răsărind dintre alburi, ca un duh aerian, uşor şi gracil, o silfidă. Trasează linii, ridicându-se vertical, precum sonurile unui cântec lunar… Dintr-odată, însă, ritmul se schimbă: peretele încăperii în care Marele Iepure Roz stătea pândind clipa se frânge, abia perceptibil. Tabloul se rupe în două. Întinsă pe un pat cu vrâste colorate, apare un trup de femeie, cu capul răsturnat peste margine… Aş zice acum: de parcă ar cădea într-un gol… dar, să nu anticipăm.

Capului să-i zicem gotic. Nu-i al meu, ar spune Pictorul. A mea e ştiinţa compoziţiei, culorile, în acord cu o stare conştientă. Eu şi limbajul suntem în dialog. Dacă vreau o poveste persană, aşa va fi. Uneori intervine, însă, ceva, un fel de contrapunct. Cine ştie, poate nu ne aparţinem în totalitate, ca într-un vis…

Întâmplarea reproduce scenariul fantastic: suntem aşezaţi într-o lume a normalităţii, dar, deodată, se cască o breşă ce te aruncă în alt orizont. Aşa i se întâmplă şi Pictorului. Ce e capul cel misterios? De unde a apărut? De ce e acolo? În ce cheie se citeşte?

Tabloul pare a avea două cursuri ale logicii ce se potenţează: una, ştiută – camera magenta, patul colorat. Culori şi forme, compoziţii ce-şi impun regulile. Apoi, cealaltă – capul personajului, stranietatea unei lumi desprinse din imaginarul gotic... Între ele, congruenţa sau, dimpotrivă, cezura lor.

Aici, Pictorul se împotmoleşte. Ştiinţa nu-l mai ajută. Simte că nu mai poate ţine toate „hăţurile”. Construcţia era stăpânită prin ceea ce ştia deja – cultură, educaţie, lume diurnă, raţională. Ceea ce vine din interior nu-i mai aparţine. Nu-i rămâne decât să-şi predea instrumentele şi lumea aceea străină să se autoexprime... Magma neştiută dinăuntru – dorinţe, visuri difuze, tot ceea ce e încă inform – caută să străpungă stratul conştiinţei. Tabloul vorbeşte mai mult decât vrea el să spună, mai mult decât crede el că spune. Lucrarea încearcă să i se sustragă, să-i scape...

Îl cred. Spune şi poetul:„Zice-se că inventez sau că mint/ În tot scrisul meu. Nu-i aşa. /Pur şi simplu eu simt / Cu imaginaţia”. Nici Pictorul nu minte în pictură. El vede lumi. Urmează regulile unui „joc” ce se tot creează, pe măsură ce înaintează în el…

Un joc cu reguli destul de riguroase. Aici nu e instinct, ci raţionalitate, ar spune Pictorul, orgolios, sigur pe mijloacele sale.

Eu, însă, nu aş pune toate cărţile pe raţionalitatea ce o absolutizează. L-aş îndemna să se gândească la Joyce, cel mai „raţional” constructor... A lăsat atâtea goluri în logica compoziţiei pe care a desăvârşit-o, încât e loc de alte, nesfârşite, sensuri ce se înghesuie în interstiţii...Şi în tabloul ce-l pictează e la fel… Odată ce l-a făcut pe Marele Iepure Roz, acesta îl depăşeşte... Din unghiul din care el priveşte, lumea se deschide altfel...

Sunt mecanisme ce scapă filtrului raţional... Altfel, ce să fie tensiunea aceea ce palpită din unghiurile camerei, din uşoara dezechilibrare a celor două planuri ale pereţilor...?

Totul stă în cumpăna clipei aceleia. În acel, brusc, „dintr-odată”… în care un cap – misterios, straniu – iese din câmpul vrâstat, ca şi cum ar străbate căile dintr-un adânc necunoscut, pentru a ţâşni la suprafaţa lumii.

L-am lăsat pe Pictor să se înfrunte cu lumile-i ascunse.

Sunt acum în spaţiul Muzeului, la Oradea. Pe pereţi, respirând larg, ample desfăşurări picturale. Este Erotikonia, expoziţia pictorului Ioan Aurel Mureşan. Autonome, creându-şi lumea de o puternică prezenţă, picturile respiră un aer dens. Încerc să citesc din semnele repertoriului de imagini ce apar... Din când în când, din off, revine vocea Pictorului.

În dreapta, trei figuri feminine, în atitudini convenţionale, neindividualizate. Doar capetele, încărcate de podoabe – conciuri bogate, luxuriante... un fel de grădini, pline de culoare... alternând cu elemente vegetale supradimensionate, impregnate cu simbolica fecundităţii şi eflorescenţei. Echivalenţa între figuraţia umană şi carnalitatea vegetaţiei explozive ar trebui să transfere sensul uneia asupra celeilalte, doar că figurile umane nu se contaminează de sensul erotizant. Siluetele, aproape abstracte, rămân protejate aseptic de absenţa oricăruidetaliu realist. Totul e transferat într-un registru al fanteziei erotice, puternic sugerate de gătelile fastuoase ale capului.

Întreaga compoziţie este contrabalansată de partea dreaptă, prin inversarea direcţiei compoziţionale pe orizontală. Aici se mută nodul de semnificaţie, marcat de o vâlvătaie de limbi roşii şi de un animal fantast, ce întăresc sensul fantazării. Femeile par creaţia extravagantă a himerei. Florile, similare cozii animalului, multiplică sensul erotic. Joc între dorinţă şi chingile ce o cenzurează, între pulsiunile vitale şi cadrele îngheţate ale staticului, spectacolul căruia îi aparţine această scenă răsare din valuri puternic colorate, înlănţuite în forme de un rece geometrism, ce temperează căldura paletei de culoare.

Emoţia e ţinută în frâu... Nimic nu scapă controlului. Întregul semnificant e gândit atent. Aş vrea un accident... Accidentul lipseşte.

Face parte dintr-un poliptic mare, din 6 pânze. O voi numi Fard... Aluzia e derrideană. El numeşte fardul un fel de îmbălsămare, care trimite la amor. Eu nu mi-am dorit scene amoroase. Nu sunt moralist, nici filosof, eu creez imagini iconic feminine. Au-delŕ, e scopul imageriei, un „dincolo”, să-i zicem, metafizic. Îmi plac imaginile hibridizate. Registrul de jos e aproape de tip graffiti, urmează mai sus un plan, şi încă un plan. O imagine transcendentă, aparent banală, care, paradoxal, seamănă cu cele din prerenaştere. Poate o lume eleată, aproape nemişcată, mistică. A se vedea pictura italiană la 1300-1400.

Elementul ritualic se simte din ritmul repetitiv. În plus, pluteşte o promisiune a erosului: plantele enorme ce cresc, ca semne hipertrofiate ale senzualităţii.

În partea opusă, pe stânga: Alte glasuri, alte încăperi…

Modificare radicală de registru. Grădinile fanteziei şi-au retras teritoriile. Animalele hiperbolice au dispărut. În locul plantelor carnivore, liniştea împăcată a carnaţiei feminine. O forţă calmă stăpâneşte fiecare „încăpere”. Fâşii liniştite de culoare curg, vertical, decupând spaţii autonome, separate… O energie joasă a vitalului face pereţii încăperilor prea strâmţi.

Structura poliptică, ritmul figuraţiei, serialitatea implică un curs temporal, aduc în tablou mişcarea. Pictura devine cursivitate, dezvoltare narativă, nu mai e statică. Modelul clasic al statuariei se descompune...

Pe peretele din faţă, Camera magenta… Lucrare emblematică a expoziţiei, dar şi „blazon” al picturii înseşi, căci armoariile sale pun laolaltă straturile lumii, toate – cele de sus, cu celelalte… Prin tăietura subţire dintre ele, se strecoară, uneori, arar, miracolul, când lumea devine Una, prin pictură.

Capul cel misterios din tablou asta venise să anunţe.