Dacă ar fi să încep chiar cu începutul, ar trebui să mă întorc întâi acolo, pe strada Miron Costin din Oradea, la Moara Răsăritului... Da, acolo am ajuns întâi... Văzusem înainte, în sălile muzeului, spectacolul amplu, plin de fastul culorii, al picturilor din Erotikonia. Siguranţa distantă a universului acela straniu m-a provocat. Am insistat să văd mai mult, dar pictorul se opunea cu obstinaţie. După multe pertractări, am ajuns, totuşi.

Moara… o construcţie ce păstra din frumuseţea acum defunctă doar semne vagi. Depozitul era o încăpere plină de tablouri, în care pictorul se părea că nu intrase de multă vreme. Amânase constant să se confrunte cu propriile lucrări. Îi presimţeam refuzul îndărătnic. De jur împrejur, zeci de tablouri, aşezate cu faţa la perete. După o ţigară sau două, fumate în tăcere, a început să le întoarcă, unul câte unul… Primele pânze se nimeriseră a fi din ciclul ce l-a numit „Ultrasilvania”. Nu a spus de ce le numise aşa. Se succedau una după alta, într-o tensiune grea, ca de ritual. Încărcate de pastă, în culori întunecate, aveau un dramatism mocnit, ce lăsa în încăpere doar scrumul tăcerii. Totul era ciudat. Am simţit cum pictorului îi creşte din ce în ce curiozitatea, parcă ar fi descoperit ceva ce nu ştiuse. Ce uitase, poate. Mi-a spus că lucrările nu fuseseră expuse niciodată. Le vedea şi el parcă întâia oară. Se uita la fiecare în parte, adulmecând ceva ce era ascuns în pasta groasă. Au trecut ceasuri... nu mi-am dat seama când. La sfârşit, pictorul m-a întrebat ce cred. Nu am putut articula nicio judecată... aveam doar intuiţia difuză că magma aceea păstoasă acoperea energia unui vulcan ce sta să irumpă. Îi simţeam forţa reţinută. Am plecat de la moară epuizată, cu convingerea că am fost martoră la ceva important ce nu înţelegeam. Şi mai aveam convingerea că eu trebuia să eliberez miezul acela dens ce iradia pe suprafaţa pânzei, exploziv.

Un an a durat. Am chestionat, documentat, analizat, am transcris texte, am scotocit arhive, am refăcut trasee cu fervoarea cu care un investigator îşi urmează instinctul. Şi, pe când credeam că nu voi mai primi răspunsul, răspunsul a venit. Acum puţine zile, pe când Ramona Novicov înregistra, în 22 ianuarie 2021, un dialog cu pictorul Ioan Aurel Mureşan, povestea a început să curgă...

Veţi auzi vocea artistului în filmul pe care l-am făcut, reconstituind călătoria al cărei traseu i-a ritmat 30 de ani din viaţă, purtându-l printre colinele din Ultrasilvania.

Fraza ce deschidea discuţia din acea liniştită după-amiază de iarnă ar putea răscumpăra enervarea ce i-o putusem provoca: „Sorina Jecza m-a tot zgândărit. Ea are meritul – în ghilimele sau fără – că m-a tot iscodit – şi pe mine mă enerva iscodirea asta a ei. Ea voia să mă duc în spate, regresiv... Reacţia mea a fost de intrigare şi de refuz a face ceea ce se numeşte o regresie psihanalitică. Eu am refuzat asta, dar ea, cu mintea ei analitică – că aşa e ea programată – voia să afle ce s-a întâmplat, ce s-a întâmplat... Urmarea este că, într-un fel, avea dreptate. Şi aşa am aflat despre mine o mulţime de lucruri“.

„O mulţime de lucruri” se adună întotdeauna, ghem, până ce povestea să se pornească pe pânză. Dacă cel ce priveşte are deprinderea văzului adânc, înţelege dintr-o clipire. Iar dacă este un novice – aşa ca mine – fie trece mai departe, fie, intrigat şi curios, dă târcoale până ce intuiţia aceea difuză că ceva important stă ascuns în tăcere îşi află răspunsul. Pictura conţine „încifrată” în limbajul său povestea. Pentru cei ce ştiu să o vadă. Criticii de artă invitaţi să dea o lectură la ceea ce se vede închis în ramă, descifrează, pe voci distincte, istoria conţinută în tablouri.

Cum nu voiam, însă, să-l pierd pe acel privitor ce ar fi putut să „rateze” întâlnirea cu „povestea” conţinută în substanţa picturii, am adus în expoziţie mai mult: mărturia artistului.

Aşa am ajuns să în-scenez această expoziţie: ULTRASIVANIA. Pictura ca pharmakon, Muzeul de Artă din Craiova (26 martie - 9 mai 2021). Ramona Novicov mi-a fost aliat.

Programase un interviu ce să-i ofere punctele de acroşare necesare actului critic. L-a convins pe artist să vorbească. Mi-a dat apoi să ascult mărturisirea – era o analiză lucidă, necruţătoare, ca o operaţie cu laser (ultra-, cum ar spune Ioan Aurel Mureşan, în analogie cu numele dat seriei picturale), ce îi descoperea, ca într-un ecorşeu, punctele de fragilitate umană. Îndeobşte, oamenilor le plac posturile eroice. Mistifică adesea, drapându-şi slăbiciunile. Ioan Aurel Mureşan nu o face. Discursul său creează un alt registru de înţelegere. Este mărturia celui ce a dansat pe sârmă. Mărturia sa aş numi-o Calea spre pictură. Conţine tot ce nu se spune direct în tablou: pericolul hăului, frica, puterea, curajul nebunesc…

La capăt, izbânda. Tot ce e sublimat în actul creaţiei. Nu cunosc mulţi artişti care să fi arătat cu atâta curaj spatele tabloului. Pictorul Ioan Aurel Mureşan a făcut-o.

Catalogul expoziţiei conduce lectorul pe calea ce-o deschide vocea sa. Pe drum, se suprapun, polifonic, alte voci. Le veţi citi pe fiecare. Fiecare promite adevărul şi, precum ar mai spune o dată Etan Ben Hosaia, personajul invocat la început, fiecare dintre adevărurile dezvăluite îşi are îndreptăţire.

Le putem crede sau nu, căci adevărul este multiplu.

Sau – cum ar spune alt personaj ce vorbeşte despre la grande bellezza – nu e niciunul: c’č solo un trucco.