Turbatul

(fragment)

Traducere din franceză de Daniel Nicolescu

Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

(c) Editura Humanitas Fiction, 2025

Scriitor francez distins cu Prix Médicis şi Marele Premiu al Academiei Franceze, Sorj Chalandon s-a născut la 16 mai 1952 în Tunis. Din 1973 până în 2007 a fost reporter, apoi redactor-şef adjunct la Libération, iar din 2009 este redactor la Le Canard enchaîné. A realizat reportaje despre Liban, Iran, Irak, Somalia şi Afganistan, experienţă pe care a folosit-o din plin în scrierile sale literare. În 1988 a primit Premiul Albert Londres pentru reportajele despre Irlanda de Nord şi despre procesul Klaus Barbie. A debutat ca romancier în 2005, cu Le petit Bonzi, şi de atunci romanele sale au fost recompensate cu numeroase premii literare importante: în 2006, Premiul Médicis pentru Une promesse, în 2008, Premiul Joseph Kessel şi Premiul Simenon pentru Mon traître, în 2011, Marele Premiu pentru Roman al Academiei Franceze pentru Retour ŕ Killybegs. Pentru romanul Al patrulea zid (Le quatričme mur, 2013; Humanitas Fiction, 2014) a primit Goncourt des lycéens şi Premiul Liste Goncourt – le Choix Roumain. În 2015 publică romanul Profession du pčre, urmat de Le jour d’avant (2017) şi Une joie féroce (2019). În 2021 apare Fiu de ticălos (Enfant de salaud; Humanitas Fiction, 2023), roman finalist la Premiul Goncourt, iar în 2023 Turbatul (L’Enragé; Humanitas Fiction, 2025).

„Un roman uluitor“ (Le Figaro), Turbatul este o poveste emoţionantă şi imprevizibilă, care reuşeşte să transmită durerea şi furia unor adolescenţi condamnaţi încă de la naştere.

Chiar înainte de stingere şi de închiderea lacătelor, i-am dus cu mine pe Moysan şi pe Carrier spre dormitoare. Şeful rămăsese jos cu Auzenet, pedepsitul. Urma să urce înapoi la etaj. Trebuia să ne mişcăm iute. Mi-am tras o beretă pe cap şi fularul peste nas. Loiseau se dezbrăca, insuficient ascuns de uşa dulapului. Când ne-au văzut, ceilalţi s-au întors spre perete.

— Hei, pârâciosule!

Eu eram cel care vorbise.

Clarinetistul a tresărit. Era încă doar în chiloţi. Piele şi os. Zgârieturi pe spate şi vânătăi pe picioare. S-a culcat pe pământul bătătorit, chircit. Ştia ce-l aşteaptă. Nu i-am dat decât un şut. Nici în cap, nici în burtă. Pe altul în locul lui l-aş fi ucis. Dacă-ţi torni un coleg şi-l laşi să-şi petreacă noaptea în ploaie, meriţi să fii pedepsit. Dar când Loiseau s-a lăsat să lunece la pământ, am văzut o vrăbiuţă căzută din cuib. Un pui străveziu, cu piele delicată, vârstată de vine albastre, cu părul ras de ziceai că-i jumulit. Am văzut un trup vătămat şi îmbătrânit, plin de contuzii. Un suferind, un pirpiriu. Totuşi un Iuda, dar care nu merita decât şutul meu în cur.

— A scăpat ieftin, mârâi Moysan când ne-am întors în celule.

André Moysan era toboşar în fanfara coloniei. Izbea cu furie în instrument, tot aşa cum îi lovea pe cei care-i stăteau în drum.

— Doar atât şi-a luat? a întrebat marele Carrier.

— Da, atât, am răspuns.

Camille Loiseau avea 13 ani.

Auzenet a stat încătuşat până la două noaptea. Se prăbuşise pe treptele scării. A fost chemat şeful. S-a temut să nu i se fi făcut rău. Pe vremuri, Haute-Boulogne îşi îngropase nişte colonişti, astăzi susţine că-şi ocroteşte odraslele.

Întors în sectorul al doilea, atunci când mahărul m-a întrebat dacă-i făcusem dreptate cu turnătorul, i-am răspuns că da. Însă chiar de a doua zi, Loiseau îşi reluase locul în atelierul de cusătorie, acolo unde mahării se duc să-şi aleagă „fetiţele“. N-avea nicio urmă pe faţă, nici vreun braţ spânzurat în feşe, nici vreun picior beteag. Auzenet nu m-a mai întrebat nimic. Iar Loiseau nu m-a dat în gât.

*

Timp de o săptămână am sperat că o să-i revedem pe evadaţii din fortăreaţa Fouquet, dar degeaba. Nimeni n-a mai pomenit nicicând de ei. O dată, totuşi, le-am zărit nălucile. Pe un drum şerpuit, smălţuit cu ferigi, rugi şi stânci, care ducea spre citadelă. Eram la rând, împreună cu alţi câţiva, să strângem gunoiul la poarta mare, de cealaltă parte a zidului. Auzenet a fost cel care a observat cortegiul. Mi-a făcut semn cu cotul. O procesiune albă, un alai de penitenţi. Toţi erau încovoiaţi, cu un sac greu în cârcă, prins cu nişte curele. Unii purtau beretă, alţii pălăriile de paie ascuţite ale kanakilor. Doar unul era cu capul descoperit. Hârjâiau ţărâna cu saboţii.

— Stâng, drept! Stâng, drept!

Strigătele celor care-i păzeau ajungeau până la noi. Mergeau în cadenţă.

— Ai chef de-un ciomag, Vigny?

Auzenet s-a uitat la mine. Mi-a făcut pe şest semn cu ochiul. Clément Vigny era unul dintre răzvrătiţi.

Era corvoada pedepsiţilor, înainte să fie duşi la închisoare sau să fie transferaţi într-o colonie mai severă. Din zori până-n asfinţit, scoteau nisip dintr-un golfuleţ aflat la două sute de metri de citadelă, şi-l cărau pe nişte drumeaguri povârnite din spatele zidurilor. Era o mână de lucru fără plată pentru întreţinerea balastului feroviar. Alţii cărau în coşărci galeţi de mare pentru pietruirea drumurilor din Franţa.

— Cum vezi, prefer să mă chinui cu hârdaiele ortacilor şi să le răspândesc rahatul pe câmpuri, zâmbise Auzenet.

La câteva zile după ce ajunsese la Belle-Île, fusese condamnat la această „caznă a pietroaielor“, cum i se spunea. O săptămână de umplut şi de cărat saci. Era luna iulie. Felia de pâine neagră nu fusese îndeajuns. Unii leşinaseră de foame şi de oboseală, striviţi sub povară. Şi toţi dăduseră pe gât păhărelul cu apă de fântână, după ce isprăviseră munca. Unii înghiţiseră şi apă de mare. Şi li s-a făcut rău. A treia zi, ca să reziste, mahărul şi trei colegi de-ai lui îşi băuseră urina. Juraseră să nu se dea de gol, până când unul din ei a fost surprins de un paznic pişându-se în păhărel.

— Eşti porc de-a binelea! zbierase paznicul, cu pulanul ridicat.

A doua zi dimineaţă le-au tăiat tainul.

*

O singură dată am încercat să sar zidul. O împrejmuire înaltă de şase metri, care înconjoară colonia şi ne ascunde oceanul. Eram trei. Aveam 13 ani şi tocmai ajunsesem în Haute-Boulogne. Ideea era să profităm de lucrări, să ne strecurăm într-o benă cu moloz şi lemne care urma să fie dusă afară. Amicii mei au făcut-o, eu am şovăit. Să evadez? Ca să merg unde? Suntem pe o insulă. Evadarea noastră avea să se înfunde pe plaja de la Port-Guen sau pe stânci, fugăriţi de jandarmi. Să furăm o barcă? Şi după aia? Să ne legănăm visând la luminile din Quiberon? Hai să zicem… Iată-ne în barcă, vâslind spre ţărm. Şi pe urmă? Gata, am izbutit? Mergem spre Auray? Spre Vannes? Cu feţele noastre de ocnaşi şi hainele de muncă, halatele alea albe care ne fac să semănăm cu nişte lucrători dintr-o carieră de ghips? Ah, da! Desigur! Să şterpelim nişte ţoale puse la uscat într-o grădină, să găsim o bicicletă, s-o tulim până la gară, să ne suim fără bilet în tren, tupilaţi pe scări? Şi mai ce? Să ajungem la Paris, să ne pierdem în mulţime, să ne alăturăm mafioţilor şi tâlharilor din Batignolles. Să luăm viaţa de la capăt, cât mai crâncen. Şi pe urmă? Pentru o şuncă furată din vitrină, fluierul jandarmilor, fuga-urmărire, prăbuşirea pe caldarâmul umed, pelerina ciuruită şi apoi ciomăgeala. Şi la urmă, ia te uită, câţi ani ai, puştiule? 13 ani? O să ajungi în colonia penitenciară maritimă. Belle-Île? De-acolo vii? Te dai rotund? Atunci marş la Eysses, bastionul criminalilor. Asta e. Am renunţat. Ei au fost prinşi în landă chiar în seara aceea.

Stâncile, curenţii, furtunile. Nu poţi să evadezi de pe o insulă. Rătăceşti pe coasta lungă cât vezi cu ochii, blestemând marea. Chiar dacă unii au încercat.

Mi-aduc aminte şi-acum. Eram aici de doi ani. Profitând de o ieşire cu şalupa, trei dintre băieţii mai mari s-au trezit singuri cu un paznic maritim. L-au bătut, l-au legat pe fundul calei şi, ca să ajungă pe continent, au furat o barcă. N-au apucat bine să pună piciorul pe pământ, că i-au şi arestat. Altădată, patru deţinuţi cu vârste între 15 şi 18 ani s-au răzvrătit la bordul lui Sarien, un vas-şcoală. Conducătorul lor se numea Goazempis. Un mic pungaş. L-au ucis pe paznicul Burlut lovindu-l cu vâslele, după care l-au spânzurat de catarg cu parâma de la velă. De data asta, toată insula s-a apucat să-i caute. Au fost încolţiţi şi au fost la un pas să fie linşaţi. Visul lor s-a încheiat la închisoarea din Lorient. Au avut noroc. Într-o zi, preotul coloniei ne-a spus că golful Quiberon era cimitirul coloniştilor care scăpaseră de boli.

Chautemps, Le Goff, Napoleon, Scârnavie, Cămilă, Şuviţă, Şobolanul, toţi mardeiaşii ăştia în uniformă, temnicerii ăştia mustăcioşi, mugitori, cărora le ieşea alcoolul prin piele, ticăloşii ăştia s-au pus să ne călărească. Educaţie corecţională, cum îi spuneau. Vor să ne instruiască, să ne facă buni. Ca să ne bage-n cap sentimentul onoarei, ne îndreptau cu lovituri de ciomag şi şuturi cu bocancii nămoliţi. Ne ocărăsc, ne chinuiesc, ne bagă la carceră, o încăpere întunecată, un dulap înghesuit, un mormânt. Ne ameninţă ziua şi noaptea. Ne mărunţesc, ne frâng, ne frământă ca pe cocă. Plivesc iarba rea. Ne doresc fragezi şi plăcuţi ca pâinea albă. La pârnaie cu pungaşii, cu nemernicii, cu derbedeii! Cafteală pentru tembeli, pentru spurcaţi, pentru înrăiţi! Mişeii la bulău! Cei mici-mititei să fie făcuţi praf, cei mai mari să fie strânşi de gât. Tot aşa visele celor dintâi şi mânia celorlalţi. Toate canaliile astea să fie transformate în soldaţi, apoi în bărbaţi, apoi în nimic. Năluci care vor rătăci prin viaţă ca pe coridoarele puşcăriei, slugarnici, umili. Care vor merge la uzină cu umerii plecaţi, ca la spovedanie. Care nu se vor răzvrăti nicicând. Care se vor fâstâci la balul de sâmbătă văzând o fustiţă. Cu care, chercheliţi, îşi vor pune pirostriile, simţind nevoia presantă să-şi umple maţul. O viaţă făcută zdrenţe, lipsită de bucurie, de lumină. Şi care apoi vor muri din senin, într-o dimineaţă, purtând pe chip masca pământie a unui copil de pe Belle-Île.

Colonia penitenciară maritimă şi agricolă Haute-Boulogne fusese construită pe pantele citadelei Vauban, un zid negru aruncat pe versantul unui golf povârnit, ca să suprime tineri nemernici. Ca să ne strivească sub corvezi, să ne înfometeze, să ne pustiască sufletele. Monitorii spun că vor să ne facă marinari, dar atelierele lor de timonerie, de velatură, de frânghii, nu fac altceva decât să ne sleiască. La ferma Bruté vor să ne transforme în ţărani, dar muncile câmpului nu sunt decât cazne menite să ne spetească. Şi să ne vomite sub formă de umbre, care se prăbuşesc noaptea pe rogojini. Dar de ce să ne deşele, câtă vreme suntem prizonierii unei insule? Înaltul zid împrejmuitor, cinci barăci sinistre, dormitoarele zăbrelite, cantinele mute, nimic de pe pământ nu are sălbăticia mării. Până şi cerberii noştri, cu caschetele lor de acari, cu pantalonii prea scurţi, cu uniformele boţite, cu nasturi lipsă, cu mustăţile îngălbenite de mahoarcă şi lucind a poşircă, nu sunt decât nişte slugi ale oceanului. El este zidul nostru cel mai semeţ. Adevărata noastră închisoare. Oceanul este paznicul nostru cel mai necruţător. Cel care ne ţine sub ochi, care ne cruţă sau ne ucide.

2. Focul iadului

11 iunie 1933

Doctorul Verhaeghe mă studia. Stăteam aşezat pe pat, în chiloţi, cu tălpile goale pe pardoseală.

— Cum ai făcut asta, mahăre?

Am ridicat din umeri.

— Nu sunt mahăr.

Gest de lehamite al medicului.

— Bine, Râie, cum ai făcut asta?

N-am dat atenţie numelui. L-am privit.

— Cum am făcut ce?

— Vărsăturile, febra? Cum ai făcut?

În odaia de-alături, în spatele camerei pentru contagioşi, o infirmieră îi oblojea tibia Micului Malo, un colonist dulgher de la atelierul de tâmplărie. Se rănise cu nişte scânduri prea grele pentru el. Îngrijitoarea venea de la Sauzon. Cu halatul ei alb cu mâneci lungi, cu şorţul alb şi vălul lung strâns pe frunte, semăna cu o călugăriţă. Nu-i ştiam numele. Îi spuneam Roşcovana, din pricina pistruilor care-i pătau pielea palidă şi a şuviţelor care-i ieşeau de sub acoperământul capului. De două ori pe săptămână lucra la Colonia penitenciară. Era singura care ni se adresa ca unor copii.

— Te-ai jucat cu nişte plante otrăvitoare?

Roşcovana mi-a pus întrebarea stând cu spatele la mine, ocupată fiind cu schimbarea pansamentelor.

Nu i-am răspuns.

— Ţi-ai făcut vreun ceai din fructe toxice? a insistat Verhaeghe.

Unii copii se otrăveau ca să se îmbolnăvească. Alţii se frecau la ochi cu zeamă de urzici. La bucătărie, un puştan îşi retezase degetul mare. L-au bandajat şi l-au condamnat la şaizeci de zile de carceră. Eu înfulecasem pe furiş trei cartofi vechi stricaţi, cu coaja pătată. De dimineaţă, mă pălise cufureala şi aveam dureri de burtă.

— Şi asta taman în ziua când eşti mutat la secţia agricolă, ca să ajuţi la cosit.

A zâmbit.

— Ce tâmpenie, nu?

N-am reacţionat.

— Ştii cum se pedepseşte automutilarea?

Da, ştiam. Judecată, pârnaie, secţia disciplinară.

— N-am făcut nimic, domnule, jur!

Nu mă credea. Patru colonişti, trimişi ca şi mine la ferma Bruté, se răzvrătiseră, răsturnându-şi paturile şi refuzând să iasă din dormitor.

— Nu suntem ţărănoi, suntem marinari! zbierase un răsculat.

Nici eu nu mai eram un ţăran din Mayenne. Nu mai voiam să mă trezesc cu fân în gură şi stând la coada vacii. Cel mult să trag un pui de somn pe o căpiţă.

Ne umflam deja pieptul că suntem matrozi, chiar dacă lipsiţi de vână. De fapt, nici măcar muşi nu eram, doar nişte caricaturi de navigatori care fac manevre pe ţărm, pe un vas de instrucţie cu trei catarge. O goeletă naufragiată măsurând douăzeci şi trei de metri, înţepenită în betonul din curte, pe care mimam gesturile marinarilor adevăraţi. Voiau să facă din noi cărăuşi de cărbune la cazane, înjosindu-ne şi lovindu-ne cu fişca? Atunci să ne zvârle în fundul calei. Să ne lege de catarg, ca pe nişte răzvrătiţi în toată regula. Dar să nu ne închirieze unui moşier. Chiar dacă e un bogătan care lucrează pentru colonie. Suntem deţinuţi, colonişti, nu mână de lucru pe daiboj. Nici sezonieri, nici rândaşi. Când aveam 7 ani, adunam ouăle şi hrăneam porcii. Acum am însă 18. Iar familia m-a lăsat de izbelişte. M-a luat colonia sub aripa ei? Vrea să-şi ţină odrasla departe de pierzania străzilor? Să mă izbăvească prin muncă? Să nu se sfiască! Să mă-nveţe pescuitul în apele nordului, fir-ar să fie! Vin de pe uscat şi habar n-am cum e cu oceanul. Dacă vor să mă pună cu botul pe labe, să poruncească uraganului, vânturilor şi vârtejurilor. 

Unii colonişti marinari se îmbarcau săptămâni întregi pe velierul Araok, urmărind sardele în largul Spaniei. Eu n-am ieşit pe mare decât de două ori, la bordul lui Devoir, un vas-şcoală cu un singur catarg, cu velă roşie, menit să ne deprindă cu marea. N-am adulmecat niciodată aerul din largul îndepărtat. N-am văzut niciodată pescăruşii repezindu-se la năvoadele doldora de peşti. Abia de-am avut timp să aud plesnind vela în vânt, fără să mă îndepărtez vreodată de ţărm. Colonia maritimă făcea din noi marinari de trei lulele. Ne sculam la cinci dimineaţa ca să ne ducem la posturi. Mimam manevrele. Gabierele ridicate pe catarg, simulacru de plecare la drum, inspectarea greementului, a velaturii, reparaţii, mentenanţă ca să ne aflăm în treabă. Masă cu schimbul, jumătate de ceas în tăcere. Apoi sala de curs cu şefii. Reguli privind semnalele luminoase, abordajele, sistemele de balizaj, timoneria. Înapoi pe punte pentru alte daraveri. Cârpit năvoadele de pescuit rupte special cu o săptămână în urmă, verificarea bărcilor ridicate pe scripeţi, apoi adunarea echipajului şi, în rând câte trei, direct la sala de mese.

Pe mare, musul îşi riscă viaţa. Se clatină, se dă de-a dura pe punte, îşi zdreleşte mâinile cu parâmele ude, marinar adevărat. Aici, însă, în curte, călare pe scondrul acestui vas fantomă, mi-e teamă doar să nu mă prăbuşesc pe ciment. O zdrelitură la genunchi. Pe mare, furtunile îi pun la cazne pe ţângăi. Se întorc mândri, viteji nevoie mare, şi se leagănă, pentru că au rău de uscat. În curtea cea mare, însă, drapelul goeletei noastre spânzură de artimon. Stindardul tricolor nu pocneşte decât atunci când vântul din larg ne face-n sâc pe deasupra zidurilor. Pe mare, după ce spală puntea, fiece colonist are dreptul la raţia novicilor din marina de stat: 150 de grame de carne, 20 de centilitri de cafea, 25 de centilitri de vin duminical şi 3 centilitri de rom. Noi, aici, n-avem nimic. Pâine muiată într-o zeamă, legume şi apă. Însă eu tot trag nădejde. Sper să fiu chemat într-o zi de şeful nostru de echipaj, un fost ofiţer de marină comercială.

— Bonneau, apt de ieşit în larg!

Se împlinesc trei ani de când m-au repartizat la fabrica de frânghii. Muncesc nu atât pentru şcoală, cât pentru funiile Administraţiei penitenciare. Dar mi se rupe. Până să ajung pe mare, treaba mea e să răsucesc fire în toroane, nu să umblu cu furca.

N-o să mă mai întorc în veci pe câmp.

Infirmiera roşcată l-a ajutat pe Petit Malo să se dea jos din pat. Infecţia se micşorase, dar încă mai şchiopăta niţel. Scăpase de septicemie. Medicul se întorsese la birou, scria pe o foaie de hârtie.

— Ce diagnostic îi puneţi? am întrebat.

Nu şi-a ridicat privirea.

— Intoxicaţie alimentară. Două zile la infirmerie.

M-am simţit uşurat. Pusese botul.

— Nu-mi mulţumi.

Aerul meu mirat.

— Pentru ce să vă mulţumesc?

S-a jucat cu stiloul, trecându-l de pe un deget pe altul.

— Pentru că te-am ferit de o pedeapsă disciplinară.

Am vrut să protestez, şi-a dus arătătorul la buze.

Mi-am plecat privirea spre bocanci.

Roşcata s-a apropiat de mine. Îşi ştergea mâinile cu un prosop.

— Ieri seară n-ai fost de serviciu la curăţat cartofi?

Tăcere.

Dr. Verhaeghe s-a uitat la infirmieră. A dat din cap şi a zâmbit.

— Deci aşa! O intoxicaţie alimentară, exact ce spuneam.

*

Doftorul nu m-a turnat. Nu-l atacasem niciodată. Nici măcar în vis. Nu am suficientă ură-n mine cât să-l vatăm pe omuleţul ăsta coliliu. Prea puţin năduf ca să-i sparg ochelarii rotunzi, să-i sfâşii halatul, să-i strâmb stetoscopul rece. Dr Verhaeghe nu mi-a făcut niciodată rău. Când mă strigă Râie, aproape că mă simt măgulit. Chiar dacă era obligat să semnaleze încercările de sinucidere şi să-i toarne pe chiulangii, între noi nu putea să curgă sânge.

Două zile am stat într-un pat adevărat. Nu într-un coteţ cu zăbrele, ci într-un compartiment curat, înconjurat cu o perdea. Doctorul a venit să mă vadă în prima seară, iar infirmiera în dimineaţa următoare. L-a împiedicat pe Chautemps să mă ia înapoi. Voia să mă ducă la ferma Bruté chiar în ziua aceea, ca să mă alătur celor care strângeau fânul. Roşcata i-a arătat reco­mandarea medicului, odihnă, supă, multă apă proaspătă. Şi două nopţi la infirmerie. A citit reţeta ca pe o veste rea. Îmi ridicasem cearceaful peste gură, îl ţineam cu ambele mâini. O pavăza aspră, care mirosea a curăţenie şi a clor. Chautemps îşi scosese cascheta. Stătea cu capul descoperit în prezenţa unor personaje mai importante decât el: directorul, medicul, preotul, maistrul militar, profesorul, şefii de ateliere. Era impresionat de titluri şi de uniforme, până şi de aceea a infirmierei. Pentru el, ajuns de la şcoala primară în rândul copiilor de trupă, şi de la tranşeele Verdunului la postura de supraveghetor al nostru, halatul alb era una dintre uniformele cunoaşterii. O pizmuia, o înjura, dar o respecta.

A citit de două ori recomandările medicului, încruntat. Mutră suspicioasă. Şeful nu era convins.

— Intoxicaţie alimentară cu ce?

— Nu vorbea cu mine.

Infirmiera a făcut un gest evaziv.

— De unde să ştim? Poate de la mâncare?

Individul a zâmbit.

— Singurul bolnav din toată cantina, desigur.

Roşcat mi-a pus mâna pe frunte.

— Poate că Bonneau e mai firav decât ceilalţi.

Chautemps a izbucnit în râs.

— Râie, fragil?

În continuare cu mâna pe fruntea mea, nu i-a răspuns. Mi-a şoptit.

— Ţi-a scăzut febra.

Paznicul şi-a pus din nou cascheta. A deschis uşa.

— Eu zic că licheaua asta s-a intoxicat ca să scape de Bruté.

Infirmiera a protestat din priviri. A zâmbit.

— Dacă ar putea, păcătosul ăsta v-ar scoate ochii, doamnă.

I-a întors spatele.

— Vă purtaţi prea frumos cu turbaţii ăştia.

Apoi a părăsit infirmeria. Paşii lui cu blacheuri pe coridor, hârâit din piept.

Mi-am coborât cearceaful pe burtă. Infirmiera se uita ciudat la mine.

— Mi-ai scoate ochii, Bonneau?

— Cu mare plăcere, i-am răspuns.