Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Stăpânul neantului

        de Sreten Perovici

Cu o retorică rafinată, filigranată, ce articulează, atât de meşteşugit, gândul de libertate a cuvântului, Sreten Perovici conferă poeziei sale o surprinzătoare unitate, dar şi vigoare armoniei trăirilor interioare, ca-ntr-o partitură caracteristică muzicii clasice. Organizată şi regizată cu arta bijutierului şi a caligrafului, lirica poetului muntenegrean emană forţă meditativă şi subtilă înţelepciune, iar arabescurile rememorărilor şi plenitudinea dragostei germinează sunete, culori şi întrebări care nu-şi caută răspunsuri, ci devin vehicule ale ideilor şi sentimentelor ce se petrec în sufletul însemnat de timp şi visare.

Sreten Perovici invocă fostele iubiri şi şansa de a le descoperi şi perpetua, pe când dragostea de mamă germinează eternitatea, iar ochiul întors înspre negură o preface în lumină şi înţeles profund: „Acum şade în fruntea mesei fără de sfârşit/ şi ne atrage mâinile/ ne mângâie degetele/ şi cuvintele le altoieşte cu speranţă/ cu sufletul la gur㠖 nu ne dezvăluie tainele / iar patimile mute/ în ceafă se aşează-n cruce/ pe furiş/ În candela de argint arde în loc de ulei/ Încă e mută în Cer şi de acolo grăieşte“ (Mama de Paşte).

Poetul, ca un pribeag prin deşertul vremii, caută începutul lucrurilor şi sfârşitul din toate, lumina din peştera în care e zidit întunericul, dar şi răcoarea stropului ploii de altădată pentru că ştie să desluşească şoptirea plină de mister şi glasul dinainte de potop: „Acolo se deschide o altă peşteră/ un nou întuneric/ Şi acolo un alt eu însă micşorat/ scos din omul uriaş şi gol/ care în beznă caută mâna visului/ care în peşteră din propria-i frică ţese/ Ziua de mâine mai bun㓠(Abisul).

Sreten Perovici e poetul care vede invizibilul, ascultă tăcerea şi înţelege teama bobului de rouă, sarea vieţii şi mierea din cuvinte, e un patriarh al melancoliei şi al clipei ce-i luminează calea şi norocul. El ştie cum să devină stăpânul neantului şi al efemerului, cum să zidească din lacrimi metereze ale sufletului spre a fi apărat de zvonuri de mărire şi de glorie. Întreaga sa lirică e un zbucium permanent, un urcuş istovitor înspre înălţimile rarefiate ale emoţiei şi ale frumosului: „Un trandafir sălbatic mi-e capul/ cu stolurile de seminţe sălbatice/ ale sălbaticilor care vor urma/ timpul a arat/ timpul a însămânţat/ timpul a devastat/ cum mâinile/ celui obosit/ gingaş să îmbrăţişeze/ fragede/ cum unghiile să zgârie/ desculţe/ cum picioarele/ cuiva să fugă/ timpul a stârpit/ timpul s-a crăpat de ziuă/ timpul s-a întunecat“ (Decantare).

Personalitate marcantă a poeziei europene, Sreten Perovici preîntâmpină realitatea şi cotidianul, versul său omologhează doar acele trăiri ale eului şi ale Fiinţei ce dau formă ideilor şi contur visului, precum şi identitate Verbului, ce vibrează ca o lamă de Toledo.

Sreten Perovici este, fără îndoială, o voce deplină a poeziei muntenegrene, cu un timbru amplu şi profund, fără efuziuni sentimentale, permanent înnobilat de emoţie şi meditaţie interogativă, dar, mai ales, de metafizica vieţii şi a pe-trecerii omului, dintotdeauna creator de lumi şi speranţe: „Deasupra prăpastiei/ ne ţinem de mâini/ privirile rătăcite/ le legăm în nod/ moartea o cercetăm/ în abisul adânc/ în apă/ pe creştetele noastre/ steaua la stea latr㓠(Al nouălea genunchi).

O undă pesimistă, o boare nostalgică străbat versurile din acest volum, de parcă autorul cântă viaţa de dincolo de viaţă şi glasul ce nu va răspunde niciodată, căci, în jocul cu lumea, nu se ştie niciodată pe fruntea cui se va aşeza curcubeul: pe a poetului ori pe a cititorului? Şi-atunci, Sreten Perovici îşi stăpâneşte stările emoţionale şi preferă freamătul existenţei universale şi seninătatea productivă.

Poet reflexiv, mânuind metafora cu precauţie şi verbul cu incisivitate, cu o impresionantă sinceritate lirică, Sreten Perovici este, la această oră, una dintre vocile importante ale poeziei lumii. E magul ce limpezeşte privirea cititorului şi spune poveşti din viitorul inimii îndrăgostite, punând în carte zvonuri şi uimiri încă neştiute.

• Ion Deaconescu

Abisul

1.

Arătaţi-vă măcar din peşterile voastre

voi cei pe care vă atinge mâna visului meu

În imensa sală subterană

cu desăvârşire singur

întunericul

Din toate părţile

şiroiesc apele subterane

aripile liliacului sau ale altei păsări

Peşteră nemărginită

Răsună suspinul şi suflarea

Se multiplică vocea

Oameni

aici e întuneric

Unde e acea peşteră luminoasă

şi în ea omul singur

Nu-i drept cu vocea stinsă

s-alungaţi frica

2.

Strig dar de jur împrejur tăcere

Nimeni să alunge frica

Însă poate că în dosul pietrelor prevestitoare

în acea neagră trecere

aşteaptă fiinţele infernului sau ale somnului întunecat

chircite îşi aşteaptă clipa

Şi e uşor ca pe cel însingurat să-l striveşti în beznă

să-l îneci în apele omniprezente

când din înălţimi picură stropul ploii de demult

chiar dinainte de potop

sau din sudoarea ori somnul cuiva picură stropul

Ţipă vocea

însă mai presus de toate rămâne întunericul

zidul-întuneric

3.

Îmi sting vocea

şi în adâncul meu îmi voi împrăştia frica

Acolo se deschide o altă peşteră

un nou întuneric

Şi acolo un alt eu însă micşorat

scos din omul uriaş şi gol

care în beznă caută mâna visului

care în peşteră din propria-i frică ţese

ziua de mâine mai bună

Şi în acest întuneric iarăşi eu

peştera tot mai apropiată şi mai spaţioasă

Şi iarăşi eu

precum păpuşa în păpuşă încrustată

Întuneric Pulbere Voce

Picătură

Frică

Sfârşit

(1981)

Frica

Cine ştie de ce sunt sihastrul singurătăţii

Poate dintr-un rost mai profund

Trebuie că o mână tainică ţese neînţelesul

şi fără de mine cheamă judecata de apoi

preschimbă focurile ce şi-au pierdut splendoarea

înmoaie degetele sufletului meu în flamă

mototoleşte venele şi naşte disperarea

inima ce şi-a pierdut tăria o leagă-n nod puternic

sau din aceste imense peşteri

mă latră ca pe un câine sălbatic

cineva care îmi cunoaşte cele mai negre gânduri

pe care le uitasem

Poate că mareele îmi amintesc de ziua

tuturor acelor răstigniri presălbatice

pe care omul pentru om le ţesuse

Peşteră război

Peşteră muncă

Peşteră paradis

Oare se cufundă în ochi străini dintele şi zmeul

fărămiţa-vor foamea mea de ducă

oare mă vor readuce din întuneric în ziuă

măcar pentru o clipă în suflarea noului vis

să tămăduiesc acea frică trăită

Acea beznă

Acel ţinut pietros

Iată iarăşi sunt însingurat şi solitar

în şirul lung de peşteri bicefale

desprind sunetul mortuar de răul fastuos

suflare funerară

Şi pasărea oarbă îşi cunoaşte calea mai bine

decât mine din fundul acestui adânc

Mă prăbuşesc din înălţimi uriaşe

Stânca mistuită se topeşte sub mine

şi iarăşi sunt pulbere în nori

o pană minusculă în mâna carbonizată a somnului

cămin pentru fluturi şi bufniţe oarbe

Cine ar putea şti măcar

în care peşteră sunt azi

coastă a golului bust pietros

(1981)

Abisul fără fund

Cu degetele m-agăţ de aer

zgârii pe acest zid inexistent

ce arătare se-apropie acum

îndoielnică şi pentru auz şi pentru văz

al cui vis este ori voce

precum râma ce alunecă prin întuneric

tentaculele uscate le-aruncă peste stânci

Este om sau fratele lui îi e rac

sau marmura linge stropul de ploaie

se apropie îmi ia mersul

de stalagmite mă leagă ograda

pasul sănătos se lipeşte de podea

mă opresc şi aştept săritura

fratelui de cruce blând şi aspru

dar nu îngăduie diavolul ori nu admite dumnezeul

au încolţit cuvintele bunicului răposat

râurile sub mine îşi ţes drumul

oamenilor unde sunteţi deşi eraţi aci

ne-am povestit v-am acceptat mâna

suflarea din suflare – dar unde sunteţi acum

când aţi abandonat acoperişul şi calea

de ce cineva dintre voi multiplicaţi nu mă chemase

dintre prietenii din umedul vis

unde sunteţi şi câţi sunteţi acum

iarăşi vocea

şi iarăşi întunericul

şi iarăşi frica

şi un nou sfârşit

dar mi-a plăcut şi v-am aşteptat

v-am oferit vocea

şi rădăcina somnului însângerat şi ziua mea şi munca

imensă e această peşteră

şi în ea eu

în mine o peşteră ceva mai mică

şi în ea iar şi eu

şi aşa pe fundul fundului:

visul şi bezna

şi frica

şi noul sfârşit

(1981)

Arbore fără dinţi

Din streşinile întunecate în sufletul meu

în întuneric aud cum viermele alunecă

Ce culoare are

ce voce

lasă din pieptul peşterii iernatice

Viermele posterităţii

Cum să m-apropii de văz

Zidul e înalt

departe dealurile

Nemărginitul e înghiţit de caravanele

Umbrelor dorinţelor

şi amintirilor

Vierme în râşniţă

Vierme în pieptar

În inimă acoperiş şi vis

Vierme în desiş în pas

în jumătate de secol de fluierat

Vierme în vârf vierme la fund

şi pe unghie

şi în ochi

O cântecul meu dezlănţuit

Viermii ne poartă binecuvântările dimineţii

(1983)

Stânci în braţe

1.

În nenumărate lupte

în nenumărate numere

Mor singur

Mor singur

Au dat foc mâinilor

strivesc gemetele

De unde să ştiu

de unde să ştiu

2.

Ploaie înfuriată pe palmele mele

iar în suflet ca pe un covor

joacă horele

crăpate de durere

Toate chipurile ştiute

toate ţipetele sărate

De la un stog la altul

piei întinse

Încotro vor stâncile

din braţele mele

Diavolii, doamne

(1984)

Amiaza la Ohrid

Toţi sunt acolo dar nimeni nu e

indivizibili ai casei şi străinii

pe valurile în aparenţă mici

Fără întrebări

fără horcăit de moarte

fără speranţă

doar miraţi în somn

ca şi cum i-ar surprinde fluxul lacului

au dispărut în surdină

fărâmiţaţi şi fără de anateme

Oare să fie plecaţi pe plajele celeste

în raze tainice

descompuşi de aburi

ca în uscatul ochi galactic

la fundul prăpastiei galben-negre

să-şi caute strămoşii

Sau încleştaţi de văpaie

să se preschimbe în braţ stelar

urmaşilor să se potrivească

când albastrele ace

în şerpi se vor preface

devorând râsul îngheţat

cu limbile acoperite de păr

fără de nici un strop de aer şi apă

Au plecat oare în pântecul pământului

unde oasele se mistuie în poveri

încleştate de strâmtorarea mormintelor

S-au dus oare dezgoliţi

ca şi cum ar alerga spre masa împărtăşaniei

încurajaţi de frică şi foame

spre porturi şi sclavi

să-şi găsească oasele propriilor cuvinte

Au plecat oare să nu audă geamătul

marmurei ce se crapă

când se prăbuşesc şi bisericile şi sufletele

când morţii se vor năpusti asupra celor vii

când oamenii la izvorul cu apă se împart

în cei roşii

galbeni

şi albi

în timp ce corbii în leagăne ciugulesc

în timp ce odraslele îndură foame

Din neştiinţă în timp ce dimineaţa răsună

în timp ce seara se tânguie în vrăjmăşie

în timp ce lanţurile se poticnesc de mâinile

ce duc povara cumplitului îngheţ

cântând tăcerea pustiită

în timp ce furnicile le vin de hac

până ce există pâine de la cer

însă cerul

nici în coaja de pâine

în timp ce tinerii se zbenguie prin pajişti

în visul care nici aievea nu e păgubos

când foametea se logodeşte cu speranţa

că apa şi văzului îi va da viaţă

încât orbii din corăbiile pârjolite

cale prin timp sufletului să-i găsească

S-au dus oare

dacă deja nu mai e nimeni

de pe această mână ca de pe creanga durerii

m-au luat oare şi pe mine

să se odihnească

sau să mă tămăduiască

sau că amiaza

furtuna în adâncul pântecelor ei să o pună la cale

să amuţească şi ultimele cuvinte

degetele sufletului să se împietrească

Au plecat oare din această frumuseţe

În altfel şi mai bune vieţi

(1987)

Cocardă tricoloră

Acum cu toţii sunt la locurile lor

Corbii de parcă s-au cufundat în pământ

şi e drept să nu mai fie

pentru că nici nu au fost

Iar în decădere cerul e mai curat

decât însingurarea nepotrivită pentru lungul zbor

Drumurile sunt năruite de clăile viselor

trase şi de cai şi de oameni

într-acolo undeva spre ţinutul mai cald

Iar în căruţele şi coşurile lor

inutile

ouă coagulate

Vrăbiile şi copiii şi podurile suspendate

deasupra prăpăstiilor cu clopote

încheieturile din fier

chipurile întunecate

iar şi le leagă aripa soarelui îndesat

Câinii ştiu ceea ce oamenii nu ştiu

Câinii pot ceea ce oamenii nu pot

Câinii se prefac în râme înţelepte

adulmecă şi rod în jurul picioarelor de bâtlan

Doar că el deloc nu mai este El

nu apare printre săbiile slăvite

ghemuit aşteaptă ţeapa pentru capul său

rosteşte rugăciunea

2.

Acum cu toţii suntem la locurile noastre

Negrul pe Munte

Negrul pe Marmură

cu dragoste sălbatică se îneacă

Piatră în ambele potcoave

în suflet chiciură

şi Păsarea şi Nepăsarea se arată joviale

ca şi acum o mie de ani

Alergăm aşa de-a lungul colinei

coda în copite şi salcâmi

coada se poticneşte în oasele uscate

Există oare uşă pentru săbiile seculare,

Există oare cap pentru stâncă,

Există oare ochi precum al viperei,

Există oare istorie,

Există oare,

Nu există,

Există,

Nu există.

Acum cu toţii sunt la locul lor

Păsările

Câinii şi Oamenii

Se aşteaptă doar cine să înnebunească mai întâi

Pâinea şi amara realitate prin umedul lan cu grâu

Mesagerul însingurat sperietoare-stindard

înfige păsările în ţeapă

Se usucă oare,

Se luminează de ziuă

Se luminează

Doamne,

puternică ţi-e faţa

în palma mea.

(Beri, 24 iulie 1989)

Traducere de Nicu Ciobanu

Nr. 11 / 2021
Dialoguri literare hispano-române. Semnarea acordului de colaborare dintre Asociaţia Colegială a Scriitorilor din Spania (ACE) şi Uniunea Scriitorilor din România (USR)

Calendar al scriitorilor din Filiala Craiova a USR

Reperul Eugen Negrici
de Gabriel Coşoveanu

Lista lui Manolescu. Poezia română contemporană la Alba Iulia

Te afli într-o carlingă în zbor (2)
de Gheorghe Grigurcu

Poezia, pe hipodromul unui ludic asumat
de Gela Enea

Jurnal în pandemie (2)
de Adrian Popescu

Demonul comparaţiei
de Nicolae Prelipceanu

Neamţl din mintea românului
de Mihai Ghiţulescu

Abecedar. Un altfel de Jurnal al fericirii
de Cristian Pătrăşconiu

Don Quijote de la Tulcea
de Dumitru Ungureanu

Comunicate U.S.R.

Lecţia lui Eugen Negrici despre etica lecturii critice
de Gabriel Nedelea

Eugen Negrici – între Don Quijote şi Sancho Panza
de Gabriela Gheorghişor

Scriu pentru că mă caut pe mine
de Simona Antonescu

Ultima strigare de scrib
de George Popescu

Inimă de câine. Poveşti vesele şi triste
de Daniela Firescu

Profilul egoului auctorial şi al dublei personalităţi
de Toma Grigorie

Parisul în viziunea lui Flaubert
de Maria Tronea

Poezie
de Iulia David

Stăpânul neantului
de Sreten Perovici

Imposibil de albastră
de Zdravka Evtimova

Anagnoriza şi prezentul continuu al eternităţii
de Gabriela Nedelcu-Păsărin

Serenadă pentru Nadia
de Zülfü Livaneli

„Modul în care abordez gravura pe sticlă consider că este elementul care mă identifică în contextul naţional şi internaţional“ – Ioana Stelea
de Cătălin Davidescu

© 2007 Revista Ramuri