Poet, critic literar, teatrolog, autor dramatic, traducător, Sreten Perovici s-a născut la 15 februarie 1929, în localitatea Gornja Gorica, de lângă Podgorica.
După terminarea liceului în Titograd (1950), urmează Facultatea de Filosofie a Universităţii din Belgrad, în timpul studenţiei fiind redactor la publicaţia Vidici. În perioada studenţiei debutează editorial cu placheta Sunetele depărtării (1951).
Lucrează timp de 5 ani ca profesor, apoi devine redactor la revista Întâlniri (1957-1962) şi la editura Pobjeda din Titograd, pe care o va conduce, ulterior, ca director, între anii 1975-1983.
A îndeplinit numeroase funcţii culturale, administrative şi politice, îndeosebi după ce Muntenegru a devenit stat independent.
Pentru creaţia sa poetică, tradusă în multe limbi, Sreten Perovici a primit numeroase premii naţionale şi internaţionale, devenind membru al Academiei de Ştiinţe şi Arte a Macedoniei şi al Academiei Doclene de Ştiinţe şi Arte a Muntenegrului.
În prezent este vicepreşedintele celui mai înalt for academic al Muntenegrului.
Chip liniștit
Încerc să împiedic vântul
Până când mama
Se va opri din plâns
La cea dintâi aţipire
Răsare luna
Surâzând prin munţi.
Lacrimile uscate ale somnului
Şi chipul liniştit
Se încrustează în piatră.
(1994)
Încă o zi
lui Blaze Koneski
Oare, există frunze mai frumoase
Ca cele din grădina mea?
Ele se uită după fiecare fiinţă
După insecte şi păsări
Şi se bucură de orice adiere.
Greierii sunt gălăgioşi,
Păsările timide,
Dar nimeni nu-ţi ascunde chemarea dragostei.
Privesc dimineaţa calmă,
Din ce în ce mai caldă
Şi mă gândesc
Cât va fi de rău,
Când soarele-şi va pierde sufletul
Şi-şi va acoperi umerii cu blănuri
Şi va asfinţi după coline
Pentru a se odihni în grădinile eternităţii.
Şi iată, în timp ce îmi beau cafeaua,
Grădina-mi îşi desfată albinele
Cu miere pe frunzele din depărtare,
Între pietre şi mare,
Pe spuma pe care de-atâta timp
S-a împlinit cu mine
Prietenul meu Koneski
(Iubea chiar atunci când nu iubea)
Dacă n-ar fi plecat, ar fi tot repetat:
Ies pe balcon şi soarele mă luminează!
Încă o zi!
Încă o zi însorită!
Înainte de a pleca am uitat să-l întreb:
Era la tine, la Vodna, toamna ori în mai?
De-aceea, acum, repet şi eu vesel
Cuvintele prietenului meu:
Încă o zi!
Încă o zi însorită!
(Beri, 29 iunie 2005)
Cenușa timpului
Mama doarme pe ceaţă
Şi tot alunecă în adâncimi
Moartea e aproape
Dar nu vrea să vină încă,
Zbătându-se între pământ şi nori
Asemeni unui cal nărăvaş
Se tot răsuceşte storcând
Ultimele picături de viaţă
Răscolind rădăcinile putrezite
Şi cenuşa timpului.
Mama îşi strigă mama
Dar nu există răspuns.
(1996)
O după-amiază în grădină
Ca în orice grădină
Şi în grădina mea creşte un castan,
Ale cărui crengi pline de rod ating pământul.
Fructele coapte vor deveni tot mai grele,
Frunzele uscate vor cădea
Şi ramurile îşi vor lua adio de la rod.
Castanul se va înălţa din nou,
Va înflori şi va face fructe,
Care se vor pleca fericite spre pământ.
Oamenii sunt precum castanii,
Se înclină spre pământ,
Purtându-şi rodul cu grijă,
Dar nu se mai ridică niciodată
Şi nici nu mai înfloresc.
(Beri, 29 iulie 2009)
(Voi fi peste tot)
Voi fi peste tot
Pentru a te regăsi
Pentru că laptele curge.
Purtat de păcate şi de aer,
Voi urca pe un nor,
Îmi voi îngropa morţii într-un vis dens,
Voi alerga cu picioarele goale
Şi voi cunoaşte durerea mărăcinilor,
Cântând peşterii în stânca ascuţită.
Voi schimba ruşinea în alinare,
Voi presăra sare pe inima fericită,
Voi azvârli mătura ca un vrăjitor,
Şi nu numai că te voi ajunge din urmă,
Dar te voi şi depăşi
Şi-ţi voi trimite palmele
Cu vântul şi soarele
Fără a-mi întâlni umbra.
(O femeie)
O femeie
Se străduieşte pe coapsele mele
Să oprească timpul.
Şi moartea dispare
Încet, încet.
Palma oceanului
Să ne întoarcem la îndepărtatele ţărmuri
Şi să scăpăm de ascunzişuri,
Unde, cândva, ne-am salvat ascunzându-ne
De umbra blestemată a veacurilor.
Să nu întrebi de muzica vântului,
Mă gândesc la acea taină invizibilă,
Pe care ne-au răpit-o păsările
În zborul lor pe cer.
Când primele ape fierbinţi au ţâşnit din izvoare
Cine şi-a plecat fruntea de-a lungul malului
Şi a rămas însemnat pe veci?
Rup uscatele crengi şi rămân atât de pur,
Dar spune-mi cum să ignor
Rodul curgerii liniştite?
Cerul devine sfărâmicios de-atâta întuneric
Pe când eu am născocit gândul
Pe care încă nu-l ştiu rosti.
În fluxul oceanului
Ajunge cântecul meu ascuns în vârtejul
Vocii tale.
Ai încremenit genunile
Cu o tremurătoare mişcare a mâinii
Ce s-a prefăcut în fum.
Departe,
Pe palma oceanului
Alungă-mi cântecul
Din rădăcinile glasului tău.
Surâs
Cerul îngână rugăciuni blânde şi picură
Prin crăpături întunecate,
Până sub paşii mei,
Până la masa la care nu se află
Săraci lângă tine.
Până la sălaşul tău coboară
Tainice gânduri,
Iar tu le înşiri unul câte unul,
Pe un fir,
Precum copiii darurile verii,
Ca şi frunzele uscate de tutun,
Precum munţii ceaţa vânturilor din sud.
Ţin în mână pâinea şi piatra reînvie
Făcând loc luminii ce se târăşte
Spre tine.
Primeşti semnul stâncilor şi potoleşti
Furtunile.
Masa imensă îşi pune pânzele sale transparente,
Tu priveşti în depărtare
Şi crezi că eu presimt
Binecuvântarea spuselor tale.
Iar atunci când te întorci liniştit în ţinutul pietrişului