Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Poeme

        de Sreten Perovici

Poet, critic literar, teatrolog, autor dramatic, traducător, Sreten Perovici s-a născut la 15 februarie 1929, în localitatea Gornja Gorica, de lângă Podgorica.

După terminarea liceului în Titograd (1950), urmează Facultatea de Filosofie a Universităţii din Belgrad, în timpul studenţiei fiind redactor la publicaţia Vidici. În perioada studenţiei debutează editorial cu placheta Sunetele depărtării (1951).

Lucrează timp de 5 ani ca profesor, apoi devine redactor la revista Întâlniri (1957-1962) şi la editura „Pobjeda” din Titograd, pe care o va conduce, ulterior, ca director, între anii 1975-1983.

A îndeplinit numeroase funcţii culturale, administrative şi politice, îndeosebi după ce Muntenegru a devenit stat independent.

Pentru creaţia sa poetică, tradusă în multe limbi, Sreten Perovici a primit numeroase premii naţionale şi internaţionale, devenind membru al Academiei de Ştiinţe şi Arte a Macedoniei şi al Academiei Doclene de Ştiinţe şi Arte a Muntenegrului.

În prezent este vicepreşedintele celui mai înalt for academic al Muntenegrului.

 

Chip liniștit

Încerc să împiedic vântul

Până când mama

Se va opri din plâns

La cea dintâi aţipire

Răsare luna

Surâzând prin munţi.

Lacrimile uscate ale somnului

Şi chipul liniştit

Se încrustează în piatră.

(1994)

Încă o zi

lui Blaze Koneski

Oare, există frunze mai frumoase

Ca cele din grădina mea?

Ele se uită după fiecare fiinţă

După insecte şi păsări

Şi se bucură de orice adiere.

Greierii sunt gălăgioşi,

Păsările timide,

Dar nimeni nu-ţi ascunde chemarea dragostei.

Privesc dimineaţa calmă,

Din ce în ce mai caldă

Şi mă gândesc

Cât va fi de rău,

Când soarele-şi va pierde sufletul

Şi-şi va acoperi umerii cu blănuri

Şi va asfinţi după coline

Pentru a se odihni în grădinile eternităţii.

Şi iată, în timp ce îmi beau cafeaua,

Grădina-mi îşi desfată albinele

Cu miere pe frunzele din depărtare,

Între pietre şi mare,

Pe spuma pe care de-atâta timp

S-a împlinit cu mine

Prietenul meu Koneski

(Iubea chiar atunci când nu iubea)

Dacă n-ar fi plecat, ar fi tot repetat:

Ies pe balcon şi soarele mă luminează!

Încă o zi!

Încă o zi însorită!

Înainte de a pleca am uitat să-l întreb:

Era la tine, la Vodna, toamna ori în mai?

De-aceea, acum, repet şi eu vesel

Cuvintele prietenului meu:

Încă o zi!

Încă o zi însorită!

(Beri, 29 iunie 2005)

Cenușa timpului

Mama doarme pe ceaţă

Şi tot alunecă în adâncimi

Moartea e aproape

Dar nu vrea să vină încă,

Zbătându-se între pământ şi nori

Asemeni unui cal nărăvaş

Se tot răsuceşte storcând

Ultimele picături de viaţă

Răscolind rădăcinile putrezite

Şi cenuşa timpului.

Mama îşi strigă mama

Dar nu există răspuns.

(1996)

O după-amiază în grădină

Ca în orice grădină

Şi în grădina mea creşte un castan,

Ale cărui crengi pline de rod ating pământul.

Fructele coapte vor deveni tot mai grele,

Frunzele uscate vor cădea

Şi ramurile îşi vor lua adio de la rod.

Castanul se va înălţa din nou,

Va înflori şi va face fructe,

Care se vor pleca fericite spre pământ.

Oamenii sunt precum castanii,

Se înclină spre pământ,

Purtându-şi rodul cu grijă,

Dar nu se mai ridică niciodată

Şi nici nu mai înfloresc.

(Beri, 29 iulie 2009)

(Voi fi peste tot)

Voi fi peste tot

Pentru a te regăsi

Pentru că laptele curge.

Purtat de păcate şi de aer,

Voi urca pe un nor,

Îmi voi îngropa morţii într-un vis dens,

Voi alerga cu picioarele goale

Şi voi cunoaşte durerea mărăcinilor,

Cântând peşterii în stânca ascuţită.

Voi schimba ruşinea în alinare,

Voi presăra sare pe inima fericită,

Voi azvârli mătura ca un vrăjitor,

Şi nu numai că te voi ajunge din urmă,

Dar te voi şi depăşi

Şi-ţi voi trimite palmele

Cu vântul şi soarele

Fără a-mi întâlni umbra.

 

(O femeie)

O femeie

Se străduieşte pe coapsele mele

Să oprească timpul.

Şi moartea dispare

Încet, încet.

 

Palma oceanului

Să ne întoarcem la îndepărtatele ţărmuri

Şi să scăpăm de ascunzişuri,

Unde, cândva, ne-am salvat ascunzându-ne

De umbra blestemată a veacurilor.

Să nu întrebi de muzica vântului,

Mă gândesc la acea taină invizibilă,

Pe care ne-au răpit-o păsările

În zborul lor pe cer.

Când primele ape fierbinţi au ţâşnit din izvoare

Cine şi-a plecat fruntea de-a lungul malului

Şi a rămas însemnat pe veci?

Rup uscatele crengi şi rămân atât de pur,

Dar spune-mi cum să ignor

Rodul curgerii liniştite?

Cerul devine sfărâmicios de-atâta întuneric

Pe când eu am născocit gândul

Pe care încă nu-l ştiu rosti.

 

În fluxul oceanului

Ajunge cântecul meu ascuns în vârtejul

Vocii tale.

Ai încremenit genunile

Cu o tremurătoare mişcare a mâinii

Ce s-a prefăcut în fum.

Departe,

Pe palma oceanului

Alungă-mi cântecul

Din rădăcinile glasului tău.

Surâs

Cerul îngână rugăciuni blânde şi picură

Prin crăpături întunecate,

Până sub paşii mei,

Până la masa la care nu se află

Săraci lângă tine.

Până la sălaşul tău coboară

Tainice gânduri,

Iar tu le înşiri unul câte unul,

Pe un fir,

Precum copiii darurile verii,

Ca şi frunzele uscate de tutun,

Precum munţii ceaţa vânturilor din sud.

Ţin în mână pâinea şi piatra reînvie

Făcând loc luminii ce se târăşte

Spre tine.

Primeşti semnul stâncilor şi potoleşti

Furtunile.

Masa imensă îşi pune pânzele sale transparente,

Tu priveşti în depărtare

Şi crezi că eu presimt

Binecuvântarea spuselor tale.

Iar atunci când te întorci liniştit în ţinutul pietrişului

Laşi munţii să înfrunte ameninţarea

Furtunii

Şi surâzi.

 

În podul palmei

Zăpada într-o parte, în cealaltă vara

Visul trezeşte spiritul răutăcios al visului

În cioplitura dălţii am săpat încrederea

Dar totul devenise fără importanţă.

Am adunat durerea în podul palmei tale

Ca ea să ocrotească surâsul

Atunci când se va revărsa în plăcerile noastre

Zăpada într-o parte, în cealaltă vara.

În româneşte de

Ofelia Burtea

© 2007 Revista Ramuri