Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

(c) Editura Humanitas Fiction, 2023

Prima, de obicei, este Lorraine. Nici nu se deschide bine salonul că ea apare cu două cafele pe o tăviţă rotundă, se instalează pe taburetul mare de la casă şi începe să trăncănească cu doamna Habib.

Lorraine ţine barul-tutungerie de la colţul pasajului cu Avenue de la Libération. Când ajunge la salon, e trează de câteva ore şi deja nu mai suportă. Clienţii ei o exasperează. Aceşti bieţi oameni care au nevoie de calvadosul lor la ora opt dimineaţa şi vorbesc cu ea de parcă ar fi soţia sau sora lor. Amărâţii care îşi cheltuiesc alocaţia de sprijin pe lozuri Cash sau Banco, zgomotul monedelor pe masă când îşi răzuiesc biletul. Fumătorii ruşinaţi, O să iau un pachet de Dunhill, ştii, după mult timp. Jacqueline o ascultă perfect imobilă, încât, din spate, poţi jura că doarme în picioare. La rândul ei, şi ea o vizitează pe Lorraine în timpul pauzelor, dar mai târziu, în cursul zilei, şi mai rar. Când se întoarce, de obicei miroase a ţuică de prune şi fredonează.

Lorraine spune deseori În dimineaţa asta, mi-am zis că mai bine mă spânzur decât să vin la muncă. Numără zilele până la vacanţă şi se transformă în preajma sosirii ei. Atunci când, puţin înainte de plecare, vine la salon pentru tuns şi vopsit, nu mai este aceeaşi femeie, ai zice că e sora ei geamănă, perfectă, îndrăgostită… Se întoarce stacojie, puţin mai grasă, cu părul mai deschis. Fericirea se prelungeşte, zice că se înscrie la tai chi, că se reapucă de fotografie, De data asta, sunt hotărâtă. Vorbeşte despre asta din ce în ce mai puţin şi, nu mult după începerea oficială a toamnei, pe măsură ce ultimele rămăşiţe de bronz se şterg, alte cuvinte îi revin pe buze. În dimineaţa asta, mi-am zis că mai bine mă spânzur decât să vin la muncă.

În salonul ei, la nouă dimineaţa, doamna Habib arată ca o femeie la cazinou, care joacă jocuri de noroc, într-o seară de sâmbătă. Bluză de mătase tabac sau cu imprimeu leopard, clinchet de brăţări la cel mai mic gest şi Shalimar, mult Shalimar, atât de mult Shalimar încât parfumul, impregnând locul, devenise marca lui, la fel de mult ca pardoseala albă cu aspect marmorat sau cele două note muzicale ale clopoţelului de la intrare. Machiajul ei excesiv accentuează expresia de oboseală a ochilor ieşiţi uşor din orbite. Are vocea răguşită, asprită de la ţigară, ca la sfârşitul unei zile petrecute în aşteptare. Tenul ei este bronzat de pudră la fel de mult ca de şedinţele de sub lămpile cu ultraviolete, fiindcă doamna Habib este dependentă de bronzare (când e vreme frumoasă, în pauza de masă, nu de puţine ori o poţi vedea în Place de la Libération, aşezată la capătul unei bănci care nu se află la umbră, savurându-şi salata de orez, cu faţa expusă la soare).

Adeseori, marţi dimineaţa, Clara se întreabă cum şi-a petrecut ultimele două zile. Ele nu vorbesc despre asta, relaţia lor exclude acest tip de confidenţe, care sunt făcute doar clientelor şi care, culese de-a lungul timpului, i-au permis Clarei să-şi dea seama cine este patroana ei.

Aşadar a existat un domn Habib, traficantul numelui odios, care a dispărut într-un fel sau în altul, a murit sau tocmai a plecat, Clara nu e prea sigură, acest subiect este cel mai tabu dintre toate. Există şi o fiică, infirmieră pe lângă Toulon, pe care o vede o dată sau de două ori pe an şi de care nu pare că o leagă o dragoste nebună. Mai e şi Parisul – ah, Parisul! Doamna Habib a locuit cândva acolo şi despre asta vorbeşte cu plăcere. Spune mereu aceleaşi poveşti. Că vedea cupola Panteonului de la fereastra bucătăriei ei, că un actor al cărui nume Clara l-a uitat punea trandafiri pe palierul ei în drum spre teatru, că parizienii sunt inteligenţi, cultivaţi, că toţi citesc.

Până şi ultima loază din metrou are o carte în mână. Poate de aici şi ridurile care formează paranteze pe fiecare parte a gurii ei, din cauza regretului de a nu mai locui în oraşul în care a fost atât de fericită.

În rest, circulă zvonuri. În urmă cu câţiva ani, ar fi fost văzută trecând printr-un câmp de rapiţă la ieşirea din Beaune, Mayfair-ul ei era oprit puţin mai departe, la marginea drumului. Se spune că era beată. Se mai spune şi că atunci când a picat pe neaşteptate în regiune, înainte de a prelua salonul, se întâlnea cu bărbatul care era primarul oraşului Dijon la acea vreme.

Îi plac bărbaţii, Clara este sigură de asta. Se simte, în felul ei de a-i privi pe cei câţiva care vin la salon, de a li se adresa, fie că sunt frumoşi, urâţi, tineri, bătrâni, în salopete de lucru sau în şlapi Havaianas. Se simte în modul ei de a vorbi şi despre JB. JB este partenerul Clarei. Este, de asemenea, singurul subiect personal pe care doamna Habib îşi permite să-l abordeze cu angajata ei. Sau, mai degrabă, cel pe care nu se poate abţine să nu-l abordeze. De la început, de când a adus-o pe Clara la Cindy Salon prima dată. Jacqueline nu putea să stea locului, buzele îi tremurau de emoţie. Îţi dădeai seama că regreta că nu a fost avertizată, că nu a avut timp să se fardeze un pic. Se purta de parcă ar fi fost de vârsta lor, de parcă ar fi fost iubita lui JB înaintea Clarei, era absurd, părea o piesă bulevardieră de doi bani. JB îi arunca priviri nedumerite Clarei, care voia să-şi liniştească patroana, să-i spună că totul este în regulă, că aici nu există vreo miză, nici un motiv de panică.

Au trecut câteva zile şi, într-o seară, când a venit momentul să închidă, doamna Habib i-a mărturisit: Dacă aş avea în viaţa mea un bărbat ca el, nu mi-ar mai păsa de salon. De altfel, nu cred că aş mai munci, ci mi-aş petrece zilele gătind, având grijă de casa noastră. Făcând orice ca el să nu plece niciodată.

Înainte de a ridica telefonul, doamna Habib îşi scoate cercelul din urechea dreaptă. Apoi spune Cindy Salon,Jacqueline, bună ziua dintr-o suflare, cu ochii la uşa de sticlă, deşi nu apare nimeni acolo, în timp ce îşi cântăreşte cercelul în palma stângă de parcă ar fi o bilă.

Mai este şi Nolwenn, cealaltă angajată a salonului. Faţa ei nu are de fapt contururi şi îşi schimbă rareori expresia. Fie că îi povesteşte Clarei despre avortul făcut de cumnata ei sau că îi dă Clarei un mic cadou de aniversare, trăsăturile ei rămân neutre, se animă doar când se uită la filmuleţe pe telefon. Un zâmbet larg i se iveşte pe chip când vede un cimpanzeu plimbând un purceluş în lesă sau un pui de golden retriever străduindu-se să urce prima treaptă a unei scări. Multă vreme i-a arătat aceste videoclipuri şi Clarei,dar la un moment dat s-a oprit, dezamăgită fără îndoială de moderaţia reacţiilor ei. Acum, nu le mai împărtăşeşte nimănui şi nu rareori, în pauze, o aude chicotind singură în curtea din spatele salonului.

Ea spune chestii precum Asta va fi în regulă (în loc de Va fi în regulă, acest asta nu se referă la nimic), A închis-o pe duminică cu luni (când o clientă greşea butoniera nasturelui când se închidea) şi, mai zice, când se iveşte cea mai mică ocazie, păr recalcitrant, expresie auzită recent. Se întâmplă chiar să folosească două dintre expresii în aceeaşi propoziţie: Îndreptarea părului doamnei Rinaldi, credeam că n-ai să vezi la părul ei recalcitrant, dar asta o să fie în regulă.

Relaţiile ei cu patroana nu au fost întotdeauna bune. La început, lucrurile nu mergeau deloc. N-are ochi, spunea doamna Habib care, când o urmărea cum lucrează, ieşea să fumeze pentru a se calma sau, mai rău, prelua ştafeta în mijlocul unei tunsori. Felul ei de a sta, impresia de indolenţă pe care o dădea erau şi acestea o problemă. Da’ hai, mişcă,zici că-i o vacă care se uită cum trece trenul! Părea evident că nu va rămâne. Dar Nolwenn este puternică, mult mai mult decât sugerează aspectul ei. Auzea remarcile lui Jacqueline şi, fără să pară cu nimic afectată, se concentra, refăcea un bigudiu, repeta pentru sine denumirea sau cantitatea unui produs. Această determinare mută trebuie să fi făcut o impresie asupra doamnei Habib, care, în pofida tuturor aşteptărilor, a păstrat-o. Iar acum lucrurile merg mai bine. Se aşază ori de câte ori are ocazia, se grăbeşte mereu să plece de la salon (la ora şapte fix şi practic alergând), dar nu mai face greşeli grosolane şi pune mâna la gură când căscă. Doamna Habib încă stă cu ochii pe ea, uneori îi vine să o dăscălească (Îţi mai trebuie puţină clasă!), dar tonul nu mai este acelaşi. Nolwenn şi-a găsit locul la Cindy Salon, ba chiar, dintre toţi, ea pare cel mai mult de-a casei. De parcă, în timp, ar fi avut loc un fel de simbioză între acest loc simplu, modest şi această tânără care îi seamănă.

Mai este şi Patrick. Lucrează doar sâmbăta şi în preajma sărbătorilor – de Paşte, de Ziua Tuturor Sfinţilor şi de Crăciun, când vine în fiecare zi. Patrick este articolul de lux de la Cindy Salon. E adevărat că este un coafor excepţional, repetă iar şi iar doamna Habib. Într-o zi, va avea salonul lui la Dijon sau chiar la Lyon.

Este un băiat solid, care nu întotdeauna se prezintă impecabil. Viaţa lui nu pare uşoară, este despărţit de mama fiului său pe care nu îl vede atât de des pe cât şi-ar dori. El calculează mult – preţul tunsurilor, suma totală a bacşişurilor, numărul de ore lucrate – şi se înfurie cu uşurinţă. Odată, i-a zis unei cliente, doamna Garcin, hoaşcă bătrână. Doamna Habib l-a obligat să-şi ceară scuze, a făcut-o, doamna Garcin a susţinut că nu s-a simţit jignită, dar nu a mai venit de atunci.

Clara consideră că ar putea zâmbi puţin mai mult. Jacqueline precis se gândeşte la acelaşi lucru, dar nu spune nimic. Tot aşa cum tace în legătură cu întârzierile lui, cu unghiile roase sau cu tricourile negre pe care nu şi le bagă în pantaloni. I-ar fi prea teamă că îl pierde. În zilele în care el lucrează ea nu se poartă ca de obicei. E încordată, vorbeşte mai puţin, îl urmăreşte pe furiş pentru a se asigura că totul merge bine. Ştie că lui i se datorează mica reputaţie pe care o are salonul. Unele cliente vin din Lons pentru a se coafa la el. Clara stă şi ea bine, clientele o apreciază, dar nu ar face o oră şi jumătate pe drum pentru ea.

Şi lui Patrick îi place mult de Clara. Îi dă impresia că e una dintre puţinele femei de la Cindy Salon care nu-l deprimă. Odată, i-a arătat pe telefonul lui nişte desene, un fel de manga alb-negru erotice şi violente. Ea a fost uluită, el este cel care le-a făcut? De asemenea, a încercat să o convertească la muzica celor de la Rage Against the Machine, care, după părerea lui, era cea mai mare trupă de heavy-metal din toate timpurile, dar ea nu s-a lăsat convinsă.

Într-o sâmbătă, în care avea o serie de programări, i-a spus că el unul nu avea să prindă mucegai în văgăuna asta. În curte, în spatele salonului, trăgea dintr-o ţigară rulată, în pauza dintre două cliente. Era vară, aerul condiţionat era stricat, te sufocai înăuntru. Şi nici tu, a adăugat el. Ea ar fi vrut ca el să detalieze, dar el şi-a strivit ţigara de perete şi s-a întors la muncă.

Toată lumea leşină după JB. Clientele Clarei, prietenele, sora ei. Chiar şi părinţii ei, care nu sunt genul care să-şi exprime sentimentele, nu au încotro. Tu ai avut mereu noroc, de când erai mică (spunea mama). Dacă din cauza banilor nu vă căsătoriţi, să ştii că putem participa (spunea tatăl).

Este adevărat că are toate calităţile. Din punct de vedere fizic, arată ca Flynn Rider în Rapunzel, desenul animat. La fel ca el, are plete negre care îi intră în ochi, un corp de fotbalist american şi o înclinaţie marcată pentru farse (cum ar fi să pună spuma de ras pe vârful nasului, sau să se deghizeze la petreceri). Pielea lui pare neatinsă, şi toată lumea îi face mereu complimente pentru asta.. Are meseria la care visează toţi băieţeii, pompier, şi chiar vorbeşte despre asta în şcoli. Excelează într-un număr impresionant de sporturi: fotbal, volei, motocross şi se descurcă şi la tenis. Este atent, grijuliu, nu uită niciodată să-i dea flori Clarei pe 11 august, când e onomastica ei, şi să organizeze o mică petrecere în secret la aniversarea ei.

În sfârşit, asta este ceea ce văd ceilalţi. Şi ce vedea şi Clara la începutul relaţiei lor. Astăzi, la aproape trei ani de la prima lor întâlnire, vede în primul rând un bărbat cu puncte slabe. Care, în unele dimineţi, stă în faţa ferestrei camerei de zi, în mână cu bolul de cereale Chocapic, afişând un aer de adâncă tristeţe. Care bea puţin prea mult în ajunul zilelor libere, nu vorbeşte practic deloc cu tatăl său, uneori se luptă în somn, spunând lucruri oribile. Un bărbat pe care nu-l mai doreşte. Acesta este micul nor bine fixat pe cerul vieţii ei. Dragul ei Flynn Rider, a cărui simplă evocare era suficientă pentru a o înfiora de emoţie până în vârful degetelor, e acum la fel de dezirabil ca o farfurie plină cu mezeluri după curcanul de Crăciun. Ea îi priveşte cu atenţie colţul gurii care se ridică de la sine, căpruiul deschis al ochilor, unduirea părului şi, nimic. Nada, niente, nichts, ar spune doamna Habib.

Se gândeşte la asta, în autobuz, în drum spre salon. Îşi aminteşte că la începutul relaţiei lor, acest moment al zilei era prilejul unui schimb de mesaje. Tocmai se despărţiseră, dormiseră împreună, erau sătui unul de celălalt, dar dorinţa persista. Aşa că se sunau unul pe altul, fără să-şi spună de fapt nimic. Clara se uita pe geam şi asculta vocea încă adormită a lui JB, care îi povestea despre visul lui dinspre dimineaţă sau enumera locurile în care dorea să o sărute. Şi, cum asta nu era suficient, îşi trimiteau vorbe de alint sau fotografii cu anumite părţi ale corpului lor. Clarei îi plăcea zona plată de sub gâtul lui, îi plăcea să pună mâna acolo, pielea era moale şi mătăsoasă de la părul care o acoperea. Aşa că JB o fotografia înainte de a intra la duş, i-o trimitea ca să-i dea curaj şi chiar funcţiona, faptul că are pe telefon poza cu sternul iubitului ei o ajuta să treacă peste zi.

Astăzi, aceste lucruri nu mai au nicio noimă. Când îşi aminteşte, e ca şi cum s-ar auzi vorbind o limbă pe care nu o mai înţelege. În autobuz, îi trimite un mesaj scurt mamei sau discută cu sora ei, apoi petrece ceva timp pe Instagram, de unde iese înainte să vadă toate postările noi de pe contul ei. Şi acum priveşte pe geam, dar doar pentru a se gândi la dispariţia dorinţei, la interacţiunile ei fizice cu JB care acum se limitează la săruturi pe gură (din ce în ce mai puţin) sau pe frunte (din ce în ce mai des). Pentru a-şi spune că, în curând, vor fi aproape ca un frate şi o soră. Şi apoi că ajunge la destinaţie, Place de la Libération.