Traducere din chineză de Dinu Luca

(c) Editura Humanitas Fiction, 2015

Colecţia Raftul Denisei coordonată de Denisa Comănescu

Pe înserat, trenul care gonea dinspre nord transportând cărbuni a tras zdruncinându-se tot în vechea gară de mărfuri. În somnul său închipuit, Cinci-Dragoni i-a simţit trepidaţia şi reculul. Un zăngănit uriaş. Au urmat zgomotele slobozite de cărbunii care se surpau sub el. S-a căţărat în picioare, iar luminile incandescente ale peronului i-au înţepat ochii de nu şi-i mai putea deschide. Primprejurul liniilor, nenumăraţi oameni alergau încoace şi-ncolo. Aburii şi amurgul se topeau laolaltă, iar priveliştile din gară păreau cu totul indistincte, unele în nemişcare, altele-n plutire.

Acum trebuia să se dea jos. Şi-a apucat aşternutul făcut sul, a scuturat pulberea de cărbune şi praful de pe el, l-a aruncat cu grijă pe terasament, iar după aceea s-a îndoit de şale şi a sărit din tren. I s-a părut că trupul îi e mlădios şi lipsit de tărie, ca o legătură de paie. Aşa, pierdute, i-au picat picioarele pe meleag şi pământ străin. Nici măcar nu ştia în ce loc se găseşte. Vântul a început să bată dinspre pustietate, un vânt de seară amestecat cu miros de funingine ?i deja foarte rece. Dârdâind de frig, Cinci-Dragoni şi-a ridicat aşternutul şi s-a uitat pentru ultima oară la calea ferată de alături. În amurg, aceasta se întindea spre înainte fără capăt şi fără hotar, cu luminile de semnal schimbându-se neregulat în depărtare, ba în roşu, ba în albastru. A auzit acoperişul gării şi şinele punându-se să ropotească laolaltă – un alt tren gonise într-acolo, venind dinspre sud şi îndreptându-se către nord. Acum în picioare, Cinci-Dragoni s-a gândit ce s-a gândit la trenuri şi la şine; deşi marfarul cu cărbuni îl hurducase două zile şi două nopţi, lucrurile acestea tot îi rămâneau străine şi-l lăsau rece şi nepăsător.

A străbătut învălmăşeala de baloturi şi oameni de pe peron şi a pornit spre o mahala înţesată de case. Senzaţia de foame care îl încerca de multe zile ajunsese acum la apogeu şi simţea că stomacul stă să-i sângereze de cât era de gol. Nu mai mâncase nimic de trei zile. Continuând să meargă, şi-a întins o mână şi a scobit prin aşternutul făcut sul până când degetele i-au dat peste nişte obiecte tari în formă de bobiţe, pe care le-a scos afară unul câte unul şi şi le-a îndesat în gură, crănţănindu-le şi înghiţindu-le.

Era un pumn de orez. Orez brun din Satul cu nuci, satul lui Cinci-Dragoni. Mestecându-şi aşa ultimul pumn de orez crud, Cinci-Dragoni a intrat cu încetul în oraş, pe la capătul de nord.

Numai ce plouase, iar în crăpăturile din granitul drumului se strânseseră picături de apă ca nişte aşchii de argint. Deodată, felinarele răzleţe ale străzii s-au aprins cu toatele, iar lumina lor gălbuie a decupat contururi de case şi copaci. Capătul de nord al oraşului era un loc sărăcăcios şi mizer. În aer, împuţeala de fecale şi cea de carne stricată se întrepătrundeau într-un fel de nespus. În afară de zgomotul apăsător de maşinării care răzbătea dinspre fabrica de textile, totul era o tăcere de moarte pe străzile aproape pustii. Cinci-Dragoni s-a oprit la o răspântie şi a văzut un bărbat culcat pe-o parte sub un felinar. Părea să aibă vreo patruzeci şi ceva de ani şi adormise făcându-şi pernă dintr-un sac de iută. Cinci-Dragoni s-a îndreptat spre el, cu gândul că pesemne locul era bun ca să-ţi tragi sufletul. De-abia mai putea merge de oboseală. S-a aşezat şi el, sprijinindu-se de-un zid. Omul continua să doarmă, cu faţa iscându-i un soi de lumină albăstruie în bătaia felinarului.

Hei, trezeşte-te! i-a spus Cinci-Dragoni, o să te ia răceala dacă dormi aşa.

Omul care dormea acolo n-a făcut nici o mişcare, iar Cinci-Dragoni s-a gândit că o fi prea istovit – toţi care pleacă departe de casă parcă sunt câini, pe unde ajung, acolo dorm, şi mai au şi înfăţişare de câini, osteniţi, somnoroşi sau arătându-şi pe chip sălbăticia. Cinci-Dragoni şi-a întors faţa spre reclamele viu colorate de pe zid. Pe toate, că erau la săpun, ţigări, elixiruri sau întăritoare, era desenată câte o femeie cu buze sângerii, sclifosită şi cochetă. Înghesuite printre femei mai erau şi tot soiul de înştiinţări oficiale, precum şi adresele unor clinici private specializate în vindecarea bolilor venerice. L-a pufnit râsul. Ăsta e oraşul, un talmeş-balmeş plin de fel de fel de ciudăţenii, de-aia se adună oamenii ca muştele la el, îşi lasă ouăle şi-şi fac cuib. Unul nu laudă locul, dar până la urmă to?i se strămută aici. Se întunecase deja cu totul. Cinci-Dragoni a desluşit prin perdeaua joasă a nopţii fumurile ajunse de poveste ale oraşului, care se ridicau fără întrerupere chiar şi peste noapte. Asta îi confirma imaginea pe care şi-o făcuse mai demult – odată, când se întorseseră unii în Satul cu nuci, îi ziseseră că oraşul e un horn cu totul uriaş.

După ce a plecat de la colţul străzii, s-a uitat ce s-a uitat la bărbatul de sub felinar, care stătea acolo culcat pe o parte fără să-şi fi schimbat deloc poziţia; de părul lui vâlvoi se prinsese un strat alb de brumă. Cinci-Dragoni s-a apropiat şi l-a împuns în umăr. Nu mai dormi, trebuie să te pui pe drum. Trupul omului era ca un pietroi, îngheţat şi ţeapăn, şi nu s-a clintit deloc. Cinci-Dragoni i-a pus mâna sub nări şi n-a simţit nici o suflare. E mort! Cinci-Dragoni a scos un strigăt speriat şi şi-a luat picioarele la spinare – nu-i trecuse prin cap că omul murise. Mai apoi, a alergat întruna pe străzile acelea străine, cu faţa bătând în albastru a mortului urmărindu-l ca o viespe rotindu-se în zbor în spatele lui. Nu-i trecea deloc spaima din suflet, nici măcar nu îndrăznea să se întoarcă să arunce o privire. Nenumărate prăvălii, ateliere şi grămezi de moloz, toate negre ca smoala, au fulgerat pe lângă el până a ajuns la capătul unui drum pietruit, unde se găsea o întindere vastă de pământ şi râul cel maiestuos. A văzut o pădure de catarge şi felinarele de pe ele, precum şi o negură de corăbii trase la debarcader. Nişte oameni fumau aşezaţi pe baloturi şi vorbeau tare. Un damf acru de băutură scălda tot locul. S-a oprit din alergat şi a rămas acolo gâfâind greoi, în timp ce măsura stăpânit debarcaderul în noapte, precum şi pe cei ce nu plecaseră încă înapoi spre casă. Spaima din suflet tot nu-i trecuse – trebuia să-şi recapete suflul şi apoi să hotărască încotro să se îndrepte.

Ceilalţi au văzut un om ducând în spate un aşternut făcut sul şi fugind ca un iepure speriat înspre debarcader. Avea faţa albă ca hârtia, iar gâtul şi şaua nasului îi erau pătate de praf de cărbune. Ei şedeau împreună în cerc, bând şi mâncând alune şi cap de porc fiert în sos de soia; toţi erau afumaţi bine. S-au ridicat şi s-au uitat la Cinci-Dragoni, cel ce fugea ca un iepure speriat înspre debarcader.

De ce fugi? Abao i s-a pus în cale lui Cinci-Dragoni şi l-a înşfăcat de guler. Oi fi vreun hoţ?

Un mort! Cinci-Dragoni a făcut gura mare, gâfâind greoi. Un mort!

Te urmăreşte vreun mort? Abao a început să râdă şi le-a zis tovarăşilor săi: Aţi auzit? Ăsta până şi de la mort vrea să fure.

N-am furat, nu-s hoţ. Cinci-Dragoni de-abia acum a descoperit ceata de pe debarcader. Pe baloturile de pe jos erau îngrămădite sticle de băutură şi carne unsuroasă de cap de porc. S-a tras instinctiv într-acolo. Luna şi felinarele corăbiilor scăldau în lumină feţele împurpurate ale bărbaţilor, care îl iscodeau în tăcere. Gâtlejul lui Cinci-Dragoni a scos o bolboroseală, iar mâinile i s-au întins tremurânde spre mâncarea de pe baloturi. Nu mai pot de foame! I-a cercetat din priviri pe ceilalţi, iar pe feţele acestora a încolţit un părelnic zâmbet. De trei zile n-am mâncat, mi-s rupt de foame. Piuind aşa, Cinci-Dragoni a înhăţat o bucată de carne, iar imediat după aceea a slobozit un ţipăt ascuţit şi tânguitor – îl călcaseră brusc şi precis pe mână în care ţinea carnea.

Zi că sunt tata tău. Piciorul lui Abao i-a frământat mâna. Zi că sunt tata tău şi-ţi dau să mănânci ce-i pe-aici.

Frate, fă o faptă bună! Cinci-Dragoni şi-a ridicat privirea spre faţa lui Abao şi către creştetul fără nici un fir de păr al acestuia. Chiar mi-s rupt de foame, faceţi o faptă bună!

Zi că sunt tata tău şi-ţi dau să mănânci, a zis Abao. Nu-nţelegi sau nu vrei să zici că sunt tat-al tău? Zi! Zi şi-ţi dau să mănânci!

Cinci-Dragoni s-a holbat înlemnit la Abao şi, după o clipă, a zis în sfârşit: Eşti tata meu.

Abao s-a pus să râdă nebuneşte, dar tot îi ţinea mâna cu piciorul. A arătat spre bărbaţii voinici de alături şi a spus: Mai sunt şi ei, la fiecare trebuie să-i zici că e tat-al tău, că altminteri n-o să se-nvoiască.

Cinci-Dragoni a măturat cu privirea feţele celorlalţi. Băuseră de se bălăbăneau în toate părţile, iar unul, care se sprijinea de un balot, spunea vorbe deşucheate fără oprire. În ochii tuturor scânteiau luminiţe roşii nedesluşite, care te îngrozeau. Cinci-Dragoni şi-a lăsat abătut capul în jos, uitându-se la picioarele lui Abao. Abao purta pantofi negri de pânză, din care pe la vârfuri îi ieşeau afară două degete albicioase: acestea-l călcau pe mână la fel de apăsat ca o stâncă.

Tata meu. Pe debarcader, vocea lui Cinci-Dragoni a părut prelungă şi fără forţă, în adâncul nopţii. I-a văzut cum râd rânjindu-se la el, plini de un fel de voie bună ignorantă. Şi-a lăsat capul în jos şi şi-a văzut umbra, pe jumătate pe vine, pe jumătate întinsă la pământ, foarte asemănătoare cu cea a unui câine. Cine e tatăl meu? Cuvântul îi era cu totul străin. Era orfan, avea nenumăraţi veri şi rude mai îndepărtate în Satul cu nuci, dar n-avea mamă şi tată. Sătenii îi spuseseră că părinţii îi muriseră în marea foamete din urmă cu douăzeci de ani. Când rudele veniseră să ridice cadavrele, Cinci-Dragoni dormea de unul singur pe o grămadă de paie, lingând un colier de argint. Sătenii i-au spus mai apoi: Cinci-Dragoni, atuncea semănai cu un câine. Copiii fără tată seamănă toţi cu un câine. După aceea, piciorul lui Abao i-a dat în sfârşit drumul la mână. Cinci-Dragoni a înhăţat carnea şi s-a zorit să şi-o îndese în gură. Nu i-a prins savoarea, îşi pierduse deja simţul gustului, a simţit doar cum îi intră în corp mâncare adevărată, ceea ce l-a mai însufleţit un pic. Abao s-a apropiat ţinând în mâini un bol de rachiu şi l-a bătut cu palma peste fălci. Ia bea-mi tu mie rachiul ăsta, bine? Să-l dai pe tot pe gât dintr-o înghiţitură.

Nu vreau să beau. Faţa lui Cinci-Dragoni a început să se schimonosească sub strânsoarea lui Abao. A spus, căznindu-se să mestece şi să înghită: Nu beau defel. Vreau doar să mănânc nişte carne.

Numai carne, fără să bei? Mă, tu eşti bărbat? Abao i-a îndesat între buze bolul de rachiu. Ia bea-mi tu mie aicea, că dacă nu, îţi scot afară carnea aia din gură.

Cinci-Dragoni şi-a lăsat instinctiv capul pe spate. L-a auzit pe Abao trăgând o înjurătură, în timp ce câţiva dintre bărbaţii voinici de-alături s-au repezit şi l-au prins. Cineva şi-a încleştat mâna pe fălcile lui, iar gura fireşte că i s-a căscat, asemenea unei găuri negre şi fără fund. Au turnat în gaura asta neagră cinci boluri de rachiu cald, unul după altul. Cinci-Dragoni a dat din picioare, a tuşit şi a simţit că rachiul i s-a aprins deja înăuntrul corpului şi că o să moară ars. Le-a auzit ca prin ceaţă râsetele nebuneşti. Nu ştia de ce se-ntâmplă una ca asta, dar starea de beţie l-a cuprins deodată, mintea i s-a făcut o întindere goală, iar corpul lui istovit a început încă o dată să plutească asemenea unui mănunchi de paie. Stelele nopţii, felinarele catargelor pe râu şi ochii roşii de la beţie ai celorlalţi scânteiau la mare depărtare.

L-au aruncat pe pământ şi s-au uitat la el cum se răsuceşte şi rămâne culcat pe-o parte, într-o poziţie dureroasă. Luna îi lumina faţa galbenă ca ceara şi carnea rămasă pe la colţurile gurii. Buzele continuau să i se bată, scoţând nişte sunete nedesluşite.

Ce zice? a întrebat cineva.

Zice că-i e foame, a spus Abao tot lovindu-l peste picior pe Cinci-Dragoni. O fi înnebunit de foame.

Dinspre râu a răzbătut atunci sirena unei corăbii în noapte, iar la auzul sunetului, bărbaţii s-au strâns şi-au plecat către apă, lăsându-l pe Cinci-Dragoni la pământ. Siluetele acelea vânjoase şi robuste au păşit peste el şi au dispărut în spatele baloturilor mai mari sau mai mici. Cinci-Dragoni era beat turtă şi tot nu apucase să afle ce fel de oameni erau aceia la urma urmei. Mai apoi, avea să dea în repetate rânduri peste cei din Frăţia portului. Omorau şi tâlhăreau şi nu se dădeau înapoi de la nimic, iar când Cinci-Dragoni îşi amintea cum, de-abia venit, a dat năvală drept în vizuina Frăţiei, mereu îl treceau toţi fiorii.

Când se lumina de ziuă, Cinci-Dragoni a văzut în vis Satul cu nuci. O apă neţărmurit de mare înecase ogoarele de orez şi satele pe o întindere de cinci sute de mu, iar şuvoaiele ţâşneau din toate părţile, dărâmând fiecare casă de pământ şi fiece copac. Orezul auriu căruia îi dăduse spicul se aşternuse peste tot pe luciul apei, plutind dimpreună cu valurile şi talazurile, în timp ce cadavrele de porci şi de câini prinse printre crengi răspândeau o duhoare indistinctă. Numeroşi oameni îşi croiau drum prin apa aceea, iar el auzea plânsetele bărbaţilor şi ale femeilor ţesându-se strâns prin aer ca stropii de ploaie sau lovindu-l cu tăria grindinei drept în creştetul capului. S-a mai văzut şi pe el însuşi – în puhoiul celor ce scăpau cu fuga, părea puţin deosebit, avea o expresie cu totul indiferentă, chiar uşor destinsă. A văzut că bătea cu un băţ jujubele sălbatice, îngălbenite şi posmăgite, care mai rămăseseră în pomii de pe drum.

Debarcaderul începuse deja să se anime. S-a trezit speriat de gălăgia venită din toate părţile. A văzut nişte necunoscuţi care cărau în spate baloturi mari şi treceau zoriţi pe lângă el. La chei erau trase numeroase corăbii, iar pe ele, ca şi pe grămezile de marfă de pe debarcader, şedeau în picioare numeroşi oameni, care toţi zbierau câte ceva. S-a ridicat încet în capul oaselor, gândindu-se la cele petrecute cu o noapte înainte. Mintea îi rămăsese o întindere goală, iar pe gură îi răbufnea mirosul de carne amestecată cu rachiu. Cele de peste noapte semănau mult cu un vis.

S-a fâţâit puţin pe chei, dar nimeni nu l-a băgat în seamă. La lumina zilei, nu se zărea nici urmă din cei peste care nimerise în noapte. A văzut câteva telegi mari oprite lângă o navă din fier, care avea magazia încărcată cu orez nou, alb ca zăpada. Câţiva bărbaţi tocmai îl descărcau. I-a privit fără să zică nimic. Mireasma aparte a orezului nou îl făcea să se simtă cu totul pierdut.

De unde e orezul ăsta? l-a întrebat pe unul care descărca. E tare bun!

Nu ştiu, ce-mi pasă mie de unde e? Bărbatul nu i-a aruncat nici o privire, a vărsat ultima târnă de orez în teleagă, şi-a scuturat mâinile şi-a zis: Anul ăsta e foamete peste tot, n-a fost uşor să-l aducă.

Aşa e. Cinci-Dragoni a luat o mână de orez şi l-a pipăit. La mine în sat, a dat apa peste cinci sute de mu de orez. Orez la fel ca ăsta, pe tot l-a înecat.

Peste tot e la fel, că dacă nu e apă, e secetă.

Numai ce urma să-l secerăm şi să-l strângem de pe câmp şi uite că a venit apa mare şi gata, s-a isprăvit. Toată truda de-un an de zile uite-aşa s-a dus pe apa sâmbetei, n-am strâns nici măcar o mână. Spunând asta, lui Cinci-Dragoni i-a răsărit în colţul gurii un zâmbet prin care se lua singur în derâdere.

Patru telegi încărcate cu orez s-au înşiruit şi au plecat de pe chei. Cinci-Dragoni le-a urmat îndeaproape – cu totul absent, a mers în urma telegilor încărcate cu orez. Au traversat străzi mizere şi înghesuite. S-au strecurat printre oameni, tarabe de fructe, ricşe şi prăvălii. Pe drum, lui Cinci-Dragoni i-a venit încă o dată greu să-şi potolească foamea din burtă. Din obişnuinţă, şi-a îndesat în gură orezul din mână şi s-a pus să-l mestece. De fapt, socotea el, e totuna să mesteci orez crud sau să-l mănânci fiert sau făcut terci – rostul e acelaşi, ţine piept foamei.

La intrarea pe Strada Cărămidarilor, Cinci-Dragoni a văzut o pagodă veche înălţându-se din rândul caselor dărăpănate îngrămădite strâns una într-alta. Se ridica la vreo cincisprezece metri deasupra pământului şi bătea uşor în albastru; stoluri de păsări zburau încoace şi-ncolo pe deasupra ei. I-a pătruns în urechi sunetul clar şi melodios al clopoţeilor de vânt. Şi-a ridicat capul şi a aruncat o privire spre pagodă. Ce-i asta? a întrebat. Nu i-a răspuns nimeni. Telegile încărcate cu orez se opriseră deja pe Strada Cărămidarilor, la poarta „Gâştei Mari“, o prăvălie unde se vindea orez. Bărbaţii care trăseseră telegile ţipau la cei ce stăteau la coadă la orez: La o parte, la o parte! A venit orezul! Descărcăm!