Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

(c) Editura Humanitas Fiction, 2021

La Exerciţii de încredere, într-o zi, poate spre sfârşitul toamnei– David şi Sarah nu au fost niciodată foarte siguri; nu au vorbit despre asta decât în vară–, domnul Kingsley a stins toate luminile din sala de repetiţii fără ferestre şi i-a cufundat într-o grotă întunecată şi încuiată. La un capăt al sălii dreptunghiulare era o scenă ridicată la aproximativ un metru de la podea. După ce luminile au fost stinse, în liniştea absolută, l-au auzit pe domnul Kingsley atingând uşor întreaga lungime a peretelui opus şi urcând pe scenă, a cărei margine o distingeau vag datorită bandei luminescente atârnate deasupra într-o linie întreruptă, ca o constelaţie subţire. Mult timp după ce ochii li s-au obişnuit cu întunericul, nu au văzut decât atât: o beznă ca aceea a pântecului sau mormântului. De pe scenă, se auzea o voce severă, înceată, care îi golea de tot trecutul. Îi priva de toate cunoştinţele. Erau nou născuţi orbi şi trebuiau să se aventureze prin beznă, să vadă ce găsesc.

Târându-se, ca să nu se rănească şi să nu se urce pe scenă, unde stătea el, ascultând. Au ascultat atent şi ei cum, inhibaţi de întuneric, dar, în acelaşi timp, dezinhibaţi de el, de ascunzişul pe care li-l oferea, s-au aventurat în aventură. O tulburare acustică tot mai răspândită de mişcări şi foşnete. Sala nu era mare; imediat, trupurile s-au întâlnit unele cu altele şi s-au retras, speriate. El a auzit asta sau a presupus-o. „Mai e vreo creatură cu mine în întuneric?“ a şoptit el, dând glas, ca un ventriloc, fricii lor. „Ce are aceasta– ce am eu? Patru membre care mă duc înainte şi înapoi. Piele care poate simţi frigul şi căldura. Aspră şi fină. Ce este ea. Ce sunt eu. Ce suntem noi.“

În plus faţă de târât apoi: atins. Nu tolerat, ci încurajat. Poate chiar impus.

David a fost surprins să constate cât de multe poate să identifice prin miros, un simţ căruia nu-i acorda niciodată atenţie; acum îşi dădea seama că îl asalta cu informaţii. Ca un copoi sau o iscoadă indiană, aprecia şi evita. Cei cinci tipi, în afară de el, începând cu William, aparent cel mai evident rival al lui, dar, de fapt, deloc rival. William emana un miros de deodorant, bărbătesc şi industrial, ca un exces de detergent de rufe. William era arătos, blond, suplu, graţios, ştia să danseze, avea un soi de memorie a rasei despre convenţiile curtoaziei, de exemplu, cum să ajuţi o fată să-şi îmbrace haina, să-i dai mâna să coboare din maşină, să-i ţii uşa deschisă, pe care William nu ar fi putut să le înveţe niciodată de la mama aceea nebună şi rigidă a lui, care lipsea de acasă câte douăzeci de ore odată, fiindcă avea două slujbe cu normă întreagă, iar cât era acasă se închidea în camera ei şi refuza să-şi ajute copiii, pe William şi cele două surori ale lui, la mese sau la curăţenie, nici vorbă de lucruri mai delicate, cum ar fi temele; acestea erau lucruri pe care le puteai afla despre colegii tăi de paisprezece ani în doar câteva săptămâni, dacă erai elev la Teatru la CAPA. William era febleţea lui Christian Julietta, Pammie Grasa, a lui Taniqua, cea care ştia să danseze, şi a adjunctelor ei, Chantal şi Angie, care ţipau de plăcere când William o învârtea şi o apleca pe Taniqua, când o trimitea răsucindu-se în partea cealaltă a sălii. În ceea ce-l priveşte pe William, el nu arăta altă dorinţă decât să danseze tango cu Taniqua; energia lui nu avea căldură sexuală, la fel cum sudoarea lui nu avea miros. David l-a ocolit pe William, atent să nu-i atingă nici măcar călcâiul. Următorul era Norbert: mirosul uleios al coşurilor lui. Colin: mirosul de scalp al părului său ridicol în stil clovn afro. Ellery, în care mirosul de ulei şi cel de scalp se combinau într-un fel plăcut, aproape atrăgător. În fine, Manuel, „hispanic“, aşa cum scria în formulare, de care aproape că nu mai erau la CAPA, deşi păreau să fie numeroşi în oraş. Poate că asta explica prezenţa lui Manuel, poate că el era un fel de simbol necesar pentru ca şcoala să primească finanţare. Ţeapăn, tăcut, fără vreun talent vizibil, cu un accent puternic de care era evident că se jena. Fără prieteni, chiar şi în seara aceasta de intimităţi adesea cerute, grabnic oferite. Mirosul lui Manuel, mirosul nespălat acoperit cu praf al gecii lui cu căptuşeală din lână artificială de oaie.

David se mişca acum, târându-se rapid, îndemânatic, ignorând foielile, încăierările şi icnetele. Un nod de şoapte şi de produse cosmetice pentru păr: Chantal, şi Taniqua, şi Angie. Când a trecut pe lângă ele, una dintre fete l-a apucat de fund, dar el nu a încetinit.

Aproape imediat, Sarah şi-a dat seama că blugii ei erau un semn distinctiv, ca un mesaj în Braille. Numai Chantal avea să iasă la fel de mult în evidenţă. Chantal purta în fiecare zi, fără excepţie, un cardigan lung până la coapse de o culoare foarte vie, cum ar fi stacojiu, sau fucsia, sau verde albastru, strâns bine în talie cu o curea cu cataramă dublă şi ţinte punk. Alt cardigan, aceeaşi curea sau poate mai multe curele identice. În clipa în care s-au stins luminile, cineva se ghemuise lângă Sarah şi bâjbâise, pipăise până când îi nimerise sânii, apoi strânsese tare de parcă spera să scoată suc din ei. Norbert, fusese ea sigură. Când luminile erau încă aprinse, el stătuse aproape, holbându-se la ea, aşa cum făcea de obicei. Ea se sprijinise pe podurile palmelor şi lovise tare cu ambele picioare, regretând că era încălţată cu balerini albi, care deveniseră cam ponosiţi şi cenuşii, şi nu cu cizmele cu vârf ascuţit, trei catarame şi tocuri cu flecuri metalice, pe care şi le cumpărase recent din banii câştigaţi muncind în turele de dimineaţă în weekend la patiseria Esprit de Paris, muncă ce presupunea să se trezească înainte de şase în fiecare zi a săptămânii, deşi adesea nu se culca înainte de două noaptea. Cel care o apucase de sâni, oricine fusese el, se retrăsese pe furiş în întuneric, fără să scoată măcar un icnet ascuţit, iar de atunci ea continuase să meargă ca racul, sprijinindu-se pe podurile palmelor şi pe tălpi, ţinându-şi fundul în jos şi coapsele strânse. Poate fusese Colin sau Manuel. Manuel care nu o privea niciodată lung, care nu privea pe nimeni în ochi, a cărui voce nu era sigură că o auzise vreodată. Poate că era stăpânit de violenţă şi dorinţă. „…tot felul de forme în întuneric. Asta este rece, are margini tari, când pun mâinile pe ea, nu răspunde. Asta este caldă, cu o formă ciudată, ondulată: când îmi pun mâinile pe ea, se mişcă…“ Vocea domnului Kingsley, pătrunzând prin întuneric, era menită să-i facă să se deschidă, totul era menit să-i facă să se deschidă, dar Sarah se închisese şi îşi scosese ţepi de porc spinos, era o ratată, cea mai recentă recitare a ei din Shakespeare fusese oribilă, cu tot corpul ţeapăn, plin de ticuri.

Cel mai mult se temea că o să dea peste Julietta sau Pammie, amândouă atât de sincere şi de dezinhibate, ca nişte copii. Ele ar fi mângâiat vesele orice s-ar fi nimerit sub mâinile lor.

Fusese găsită. O mână i-a strâns genunchiul stâng, şi-a trecut palma peste partea din faţă a coapsei ei, peste muchiile învârtejite ale cusăturilor. Sarah i-a simţit căldura prin blugi. Din senin, în stomac i s-a căscat un gol, o trapă s-a deschis fără zgomot, de parcă vocea domnului Kingsley fusese vântul sâcâitor care trăsese degeaba de încuietoarea pe care mâna aceasta o deblocase acum.

Mâna aceea i-a rămas pe coapsă, în timp ce o alta a găsit mâna ei dreaptă şi i-a ridicat-o, apoi i-a aşezat-o direct pe o faţă proaspăt bărbierită. I-a luat degetul cel mare, moale şi neajutorat, i-a potrivit poziţia şi l-a apăsat de parcă voia să-i ia amprenta. Sub vârful degetului, Sarah a simţit o umflătură mică, asemănătoare urmei lăsate de o muşcătură de ţânţar. Semnul din naştere al lui David, o aluniţă plată, ciocolatie, cu acelaşi diametru ca o gumă de creion, pe obrazul lui stâng, chiar în apropierea gurii.

Până în punctul acela al relaţiei lor sărăcăcioase, încă nu discutaseră despre aluniţa lui David. Ce adolescenţi de paisprezece ani discutau despre aluniţe sau măcar le observau? Dar Sarah o observase, fără cuvinte. David ştia asta, fără cuvinte. Asta era marca lui, mesajul lui în Braille. Mâna ei nu a mai rămas pasivă pe faţa lui, ci i-a cuprins-o, de parcă voia să i-o echilibreze pe gât. Şi-a lăsat degetul mare să-i alunece peste buze, cu o formă la fel de distinctă ca aluniţa lui. Buzele lui erau pline, dar nu feminine, mai degrabă ca de maimuţă. Oarecum ca ale lui Mick Jagger. Ochii lui, deşi mici, erau adânciţi şi semănau cu agatele albastre. Aveau şi ceva inteligent de sălbatic în ei. Nu era deloc arătos la modul convenţional, dar nici nu era nevoie.

David i-a luat degetul mare în gură, i l-a atins uşor cu limba, nu l-a umplut de salivă, l-a împins cu un sărut înapoi, astfel încât să i se aşeze din nou pe buze. Degetul i-a trasat despicătura buzelor de parcă voia să le măsoare.

Vocea domnului Kingsley trebuie să fi continuat, lămurind îndrumări, dar ei nu au mai auzit-o.

David nu mai amânase niciodată un sărut astfel. Se simţea străpuns de dorinţă şi ca şi cum ar fi putut să atârne acolo, plutind pe durere. Sus i-au plutit mâinile, în tandem şi i s-au închis peste sânii ei. Ea s-a cutremurat şi s-a lipit de el, iar el şi-a ridicat mâinile doar milimetric, astfel încât palmele să-i atingă uşor sfârcurile, acolo unde îi întindeau pânza subţire a tricoului de bumbac. Dacă Sarah purta sutien, atunci era unul minuscul, moale, o bucată de mătase care îi înconjura coastele. În mintea lui, sfârcurile ei îi apăreau sub formă de ploaie de pietre preţioase, diamante şi cuarţuri tari, strălucitoare, şi de mănunchiuri multifaţetate de cristale de piatră care se ţineau în borcan, înşirate. Sânii ei erau ideal de mici, exact cât să-i încapă în palmă. I-a cântărit şi i-a măsurat, minunându-se, atingându-i cu palmele sau cu vârfurile degetelor, în acelaşi fel iar şi iar. Cu prietena de la şcoala precedentă, acum alungată, dezvoltase Formula şi apoi devenise prizonierul ei: mai întâi, Sărutat cu limba un interval fix, apoi Ţâţele un interval fix, apoi Folositul degetului un interval fix înainte de punctul culminant: Fututul. Niciodată vreun pas neglijat sau vreo schimbare a ordinii. O reţetă pentru sex. Acum, cu un şoc, şi-a dat seama că nu este nevoie să fie aşa.

Au îngenuncheat, genunchi lângă genunchi, cu palmele lui cuprinzându-i sânii, cu mâinile ei strângându-l de o parte şi de alta a feţei, cu faţa ei lipită de umărul lui astfel încât o bucată din tricoul lui cu guler a devenit umedă şi fierbinte din cauza respiraţiei ei. El şi-a întors faţa spre greutatea părului ei, savurându-i aroma, bucurându-se de ea. Acum o găsise. Nu exista alt cuvânt pentru a descrie asta în afară de recunoaştere. O substanţă chimică oarecare o făcuse pe ea pentru el şi pe el pentru ea; nu erau încă prea distruşi de viaţă ca să nu înţeleagă asta.

— Îndreptaţi-vă spre un spaţiu de pe perete şi sprijiniţi-vă de el. Mâinile relaxate pe lângă corp. Ochii închişi, vă rog. O să aprind luminile treptat, ca să fac tranziţia mai uşoară.

Cu mult timp înainte ca domnul Kingsley să termine ce avea de spus, Sarah s-a îndepărtat şi s-a târât de parcă fugea de un incendiu până când s-a lovit de un perete. Şi-a tras genunchii la piept, şi-a apăsat faţa pe genunchi.

David avea gura uscată, simţea că îl strâng chiloţii. Mâinile lui, atât de sensibile cu câteva clipe mai înainte, deveniseră atât de neîndemânatice, de parcă erau îndesate în mănuşi de box. Şi-a tras iar şi iar părul, care era scurt şi nediferenţiat, de pe frunte.

Când luminile s-au aprins, fiecare se uita fix înainte, în centrul gol al sălii.

Primul an crucial al învăţăturii lor a continuat. În clasele cu pupitre, au stat la pupitre diferite. În clasele cu scaune dispuse pe rânduri, au stat pe rânduri diferite. Pe holuri, la cantină, pe băncile de fumat, luau parte la subiecte de conversaţie diferite, uneori stând la doar câţiva centimetri distanţă, cu spatele unul la celălalt. Dar în momentele de tranziţie, de mişcare generală, privirea lui David ardea o gaură în aer, privirea lui Sarah ţâşnea spre el, apoi se ferea, ca un bici. Fără să-şi dea seama, atrăgeau atenţia ca nişte faruri. În starea de repaus, chiar când amândoi se uitau drept în faţă, îi unea un fir, iar colegii lor îşi deviau drumul ca să nu se împiedice de el.

Aveau nevoie să se distanţeze pentru un nou întuneric. La sfârşitul anului, cu un genunchi sărindu-i neobosit, cu privirea căutând în colţurile cele mai îndepărtate ale sălii, cu încheieturile degetelor trosnind frenetic, David s-a oprit lângă Sarah şi i-a cerut, nedesluşit, adresa. Se ducea cu familia în Anglia. Voia să-i trimită o vedere. Ea i-a scris adresa rapid, i-a înmânat-o şi i-a întors spatele.

Vederile au început să sosească peste o săptămână. Pe faţă, nimic special: London Bridge, gardienii serioşi de la Palatul Buckingham, un punker pitoresc cu o creastă de nouăzeci de centimetri. Spre deosebire de David, a cărui familie călătorea periodic în locuri precum Australia, Mexic, Paris, Sarah nu ieşise niciodată din ţară, dar până şi ea recunoştea vederile ca fiind generice, scoase la întâmplare din caruselul magazinului de suveniruri. Pe verso însă era altceva: scris mic de la un capăt la altul, adresa ei şi timbrul abia strecurate printre rânduri. Se simţea recunoscătoare că poştaşul continua să le aducă; probabil îşi mijea ochii la ele, ca şi ea, dar cu emoţii diferite. Cel puţin o vedere pe zi, uneori mai multe, pe care ea le pescuia din teancul de corespondenţă de îndată ce sosea poştaşul, lăsând facturile şi cupoanele să le găsească mama ei când se întorcea de la serviciu. Scrisul lui David era expansiv, aproape feminin, cu bucle înalte şi înflorituri late, şi totuşi foarte regulat, toate literele în exact acelaşi unghi, iar t-urile şi l-urile la exact aceeaşi înălţime. Conţinutul era asemănător cu forma: exuberant în observaţii şi, cu toate acestea, măsurat cu pricepere. Fiecare vedere reprezenta o mică vignetă. Iar în colţurile din dreapta jos, înghesuite lângă codul ei poştal, câte o formă de alint experimentală care îi tăia respiraţia.

Oraşul sudic vast în care locuiau ei era bogat în terenuri, sărac în orice altceva– fără ape, fără drenaje, fără dealuri, fără varietate topografică de vreun fel, fără transport public sau măcar conştientizarea lipsei lui. Oraşul, ca o vie fără spalier, se răspândea dezlânat şi ilogic, lipsa lui de organizare fiind singurul aspect unificator. Cartiere elegante cu stejari vii şi conace îndesate din cărămizi, precum cartierul în care locuia David, se învecinau îndeaproape cu deşeuri de pietriş, sau cu oficii poştale asemănătoare cu baze ale armatei americane, sau cu fabrici de îmbuteliere Coca-Cola asemănătoare cu nişte staţii de tratare a apelor reziduale. Iar complexele ieftine, labirintice, de apartamente, formate din sute de cutii de cărămidă cu două niveluri, răspândite în jurul a numeroase piscine de beton, pătate de alge, precum complexul în care locuia Sarah, se puteau învecina în marginea lor situată cel mai la est cu un bulevard larg, de-a lungul căruia se înşirau palmieri zdrenţăroşi, şi pe partea opusă a căruia se ridicau porţile celui mai prestigios club pentru evrei din oraş. Mama lui David, la întoarcerea familiei din Londra, a fost plăcut surprinsă să-l vadă interesat de racquetball şi înot la Centrul Comunităţii Evreieşti, faţă de care, de când se înscrisese la CAPA, manifestase numai dispreţ.

— Mai ai măcar rachetă? l-a întrebat ea.

El a scos o rachetă din fundul dulapului. A scos chiar şi un prosop. Amândouă se clătinau moi în mâinile lui când a ajuns la uşa lui Sarah. Distanţa reală de la club, peste bulevard, până la uşa lui Sarah fusese mult mai mare decât o sugeraseră diversele scenarii. Plimbarea– fără beneficiul trotuarelor sau al semafoarelor, fiindcă oraşul lor nu era construit pentru pietoni– din parcarea clubului până la poarta de sud a complexului lui Sarah durase aproape douăzeci de minute, pe o căldură afurisită, de-a lungul fâşiei mediane a bulevardului plantată cu rododendron uscat, dar nu şi cu copaci, timp în care câţiva motociclişti s-au oprit, pe rând, să-l întrebe dacă are nevoie de ajutor. În oraşul lor, numai cei mai săraci dintre săraci sau victimele care abia scăpau de nişte infracţiuni mergeau pe jos. Odată ajuns în complexul împrăştiat şi labirintic în care locuia Sarah, David s-a clătinat: era enorm, un oraş în sine, fără indicatoare. Sarah şi mama ei se mutaseră acolo când Sarah avea doisprezece ani, a cincea mutare în patru ani, dar prima care nu avea legătură cu tatăl lui Sarah. Ea şi mama ei au încetat să se mai rătăcească în labirintul de garaje când au desenat cu creta un X pe poarta de lemn văruită ce separa spaţiul lor de parcare de curtea din spate. Iulie în oraşul lor: o temperatură medie în timpul zilei de treizeci şi şase de grade. Din singurul indiciu pe care îl avea David, numărul apartamentului ei, nu ar fi ghicit niciodată că ea locuia în capătul îndepărtat, vestic, faţă de club, lângă intrarea opusă. Sarah îi dăduse instrucţiuni de orientare de la intrarea de vest, de care el nu ţinuse cont, ştiind că nu va veni din direcţia aceea. Îi fusese prea ruşine să îi explice asta, planul lui incluzând un drum cu maşina până la club, prea ruşine că nu avea maşina lui, deşi nici unul din ei nu avea maşina lui, la cincisprezece ani neavând vârsta legală pentru a conduce. Nu i-a trecut prin minte că şi ea simţea la fel de acut lipsa aceasta cumplită a carnetului de conducere într-un oraş de maşini. Făcea parte din starea aceea dureroasă de tranziţie, când nu mai erau copii, dar încă nu aveau puterile de care se bucurau adulţii. „Străzile“ din complex nu erau deloc străzi adevărate, ci o metastază de trotuare sau alei, care se ramifica neîncetat, primele distingându-se prin bordurile cu tufe muribunde de sporul casei, ultimele, prin spaţiile limitrofe de parcare. Lui David i-a luat mai mult de o oră să găsească apartamentul lui Sarah. Probabil a mers vreo patru sau cinci kilometri. David îşi închipuise că o va lua în braţe, aşa cum făcuse în ziua aceea pe întuneric, dar doar a rămas aşa, lipit de pragul ei, cu sângele înfierbântat de soare împrăştiindu-i pete pe ochi. A crezut că o să vomite sau o să leşine. Apoi, l-a atins aerul comun al copilăriei lor: aerul acela specific oraşului lor, stătut şi răcoros, din cauza călătoriei lui nesfârşite prin conductele aparatelor de aer condiţionat, unde soarele nu ajungea niciodată. Indiferent dacă locuiai într-un conac sau într-o cutiuţă din cărămizi, aerul acela mirosea exact la fel. David a păşit spre el orbeşte.