Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

(c) Editura Humanitas Fiction, 2022

De dimineaţă, după ce a plecat de la Strake, s-a întors acasă ca să scoată încă un braţ de umeraşe din dulapul de haine. Casa ei devenise încă mai complicată, parte din pricina neajunsurilor clare pe care le avea, dar mai ales din pricina celui mai mare, câtuşi de puţin clar, ci neprecizat şi tulburat, un neajuns, bănuia ea, al cărei simbol era casa, unul pe care nu-l ştia nici măcar citi. Urcând, şi-a ferit ochii de bibliotecă, iar în cameră, de pat. Şi-a aruncat în coşul de rufe hainele murdare şi a ales unele curate. Curând va trebui să se ocupe de rufe, dar tot amânase să-i sune pe cei de la curăţătorie. Cumva îi intrase în minte gândul iraţional că băiatul care ridica şi aducea înapoi hainele se prinsese că ea nu locuieşte aici.

Charles o întrebase cum vrea să procedeze cu casa. La început s-a simţit uşurată că această problemă se rezolvase. Era un simptom al schimbării, o modalitate de a pune punct acestei perioade din viaţa ei. Dar curând a prins a se simţi nelalocul ei. Dintotdeauna avusese un simţ al proprietăţii feroce faţă de această casă, încă de când era doar o copilă, simţind că drama măruntă a vieţii ei era singurul ocupant al casei, şi că tot ea era singurul său spectator. Considerase în mod natural că urma să fie proprietatea ei cândva. Apoi tatăl ei i-a lăsat moştenire casa, iar ea a fost îngrozită, deopotrivă de dovada proaspătă că el nu avea habar de relaţia ei şi de recunoaşterea nepăsătoare a acesteia. Casa păruse dintotdeauna un complice tăcut, care îi făcea posibilă relaţia cu Charles. Dar semnificaţia ei s-a schimbat cu timpul. A început să asocieze proprietatea cu ideea de extenuare şi independenţă, fanta îngustă dintre dezastru şi supravieţuire. Deşi ştia că Charles o întrebase despre casă numai pentru a o asigura că e serios, Katherine a început să creadă că presupunerile lui cu privire la ea nu vor putea include şi acumularea privată de lucruri fără de care ea ştia că nu se va descurca.

S-a gândit să vândă casa şi să pună banii deoparte, pentru ea, dar fluiditatea pe care o implica la prima vedere un gest ca acesta curând a apărut ca precară. Dacă transforma casa în bani, ce oare ar fi împiedicat ca banii să nu se scurgă? O va aranja şi o va închiria peste vară. Şi aşa i s-a înfăţişat realitatea de a avea străini în casă, fie şi numai trei luni pe an. Dacă o să aibă chef să se întoarcă aici şi să stea în camera ei? Dacă ar fi vrut să moţăie cu o carte, pe veranda acoperită, sau să sape aiurea, aşa cum făcuse uneori, în curte? Dacă, din te miri ce motive, ar fi vrut să fie singură, să se ascundă de ceilalţi? În casă vor fi oameni, care vor muta mobilele, vor impregna draperiile cu mirosuri de mâncare nefamiliare, care vor descoperi relicve ale vieţii familiei ei uitate în pod. I s-a părut respingătoare ideea, iar faptul că o luase în calcul încă şi mai respingător. Nu avea nevoie de bani; nu avea niciun motiv să forţeze casa, ca pe-un animal bătrân şi loial, să muncească pentru prima dată în viaţa sa. O va păstra exact aşa cum este.

După ce a dus hainele la maşină a intrat înapoi, încercând să priceapă chipul acesta în care casa părea să i se insinueze. Ce e? s-a întrebat. Corect – nu ştia de unde apăruseră aceste noţiuni arbitrare, excesive de bine şi rău – corect, bănuia, ar fi fost să treacă prin ea cumva elegiac, să atingă lucrurile, să se aşeze pe scaune pe care nu se aşezase de ani de zile, numai pentru a cuprinde mai bine casa cu privirea. Un fel de ritual liniştit al plecării. În locul acestuia, i s-a sustras casei, ruşinată. Starea aceea, de a reveni în casa copilăriei ca femeie matură, de a intra aici deopotrivă ca şi cum nu ar fi plecat niciodată, şi ca şi cum nu ar fi fost niciodată prezentă, era una stranie şi disociativă. N-ar fi trebuit să se întâmple, şi-a spus. Câte lucruri ratase oare, scufundându-se în obscuritatea asta familiară? De jur-împrejurul ei erau ocazii ratate de a se documenta, împliniri abandonate, dovezi a nimic altceva decât ale propriei neatenţii. Cu câţiva ani în urmă, după moartea tatălui ei, a dat în fundul unui sertar peste o brichetă cu gaz veche de-a lui. Prin toată casa erau astfel de resturi, cămăşile lui de muncă pătate de transpiraţie, thrillere ferfeniţite de degete şi mucegăite, iar pe Katherine a asaltat-o dorinţa de a aduna această moştenire mizeră rămasă după tatăl ei şi să treacă peste pierderea lui cu ajutorul lucrării dezordonate a propriei înţelegeri până când avea să se ivească precum o formă distilată şi eterică, pe care-ar fi putut-o păstra cu sfinţenie, dar nu a făcut-o.

A intrat în cele din urmă în bibliotecă. Vaza era ţăndări pe covor, în mijlocul unei pete de culoarea ceaiului. S-a aşezat în patru labe şi a încercat diferiţi inamici ai mizeriei, iar enormitatea a ceea ce i se întâmplase s-a disipat în iritarea treburilor gospodăreşti. Părea mundan, mundan de la un capăt la celălalt. Ea era cea care arunca mereu cu lucruri. Charles nu făcea decât să se retragă tot mai mult în sine, privind-o cu atenţie. Vedea urma pe perete, unde vaza se izbise şi se sparse. Cât de beată fusese? Îşi amintea drumul înapoi de la Nashville, efervescent parcă de la indecizia ei, şi iritarea de a şti că o schimbare apăsătoare şi o rearanjare se petreceau undeva la periferia propriei percepţii. Credea că pentru a fi autentică, iubirea pretindea absenţa totală a logicii. Fără motive ulterioare, justificări pe care un observator imparţial să le poată discerne. Pentru cineva din afară, iubirea pe care o alege ea fie pare de neconceput, fie pare că ea n-o poate preţui suficient. Era atrasă de alegeri care păreau că-i subminează orice urmă de raţiune. Trebuia să aspire atât de departe de centrul prestabilit al tuturor lucrurilor pentru a descoperi forma reală, în întregime neinfluenţată a dorinţei, şi poate că uneori mergea prea departe, încercând să-şi definească iubirea prin tot ceea ce ceilalţi considerau că aceasta n-ar trebui să fie şi confundând această punere de-a curmezişul cu un impuls pur al ei.

Adultă, toate aceste tendinţe – ajungând în punctul de unde păreau incurabile – i-au devenit limpezi. Vârsta de douăzeci şi opt de ani îi apărea un punct dizgraţios, nefericit în care să te afli. Era umbrită de apropierea deceniului următor, şi de conştientizarea că o mică moarte a prins-o pe nebănuite din urmă, în vreme ce ea fusese ademenită de tinereţea oricărei cifre din al doilea său deceniu. Acum simţea că provocarea şi indiferenţa faţă de normele sociale ale propriei clase erau în relaţie cu vârsta, nu cu caracterul. Descoperea că voia lucruri pe care nu le voise înainte. Nu neapărat un mariaj sau prietenia femeilor de vârsta ei sau rutina goală a vieţii sociale, ci sentimentul unui bilanţ, în orice formă s-ar prezenta acesta. Îşi petrecuse jumătate din viaţă imobilizată de teama că îl va pierde pe Charles, iar nefericirea ei, constata acum, fusese pasivă şi, în esenţă, plină de speranţă. Dacă nu o iubea, exista speranţa că o va iubi. Dacă o abandona, exista speranţa că se va întoarce la ea. Atâta vreme cât puterea care îi refuza fericirea se găsea în afara ei putea aştepta, şi-şi putea hrăni disperarea din intensitatea cu care îşi imagina exact opusul. Dar acum era dintr-odată sigură de el şi liberă pentru prima dată să se întrebe dacă era sigură de ea însăşi. Şi-a privit în suflet şi, în locul unei încăperi simple, care să conţină o realitate redusă la esenţă, a dat peste o galerie de oglinzi. Nimic care să se distingă prin unicitate. Acolo erau abisul pe care îl măsura singurătatea ei, sau teama că prăpastia se va căsca iar, acolo erau comparate momentele când se simţise fără îndoială îndrăgostită şi clipa de acum. Dar siguranţa totală, dacă aceasta existase cândva, dispăruse. Cercetarea la care se supusese era inseparabilă de ceea ce spera să găsească, şi astfel a încetat să se mai încreadă în orice evaluare îşi făcea sieşi. Numai în rarele momente când mintea îi era golită de gânduri, ca atunci când, bunăoară, deschidea uşa cu podul palmei şi ieşea din casă, era vizitată de străfulgerări de senzaţii pure: presiunea pe care textura uşii i-o aplica pe palmă, filigranul dantelăriei perdelelor, jucându-i în faţa ochilor, briza tăioasă, strălucirea soarelui de după-amiază – un potop de detalii terestre şi, clocotind undeva în toate acestea, ca o fantomă fulgurantă, conştientizarea autentică a propriei nefericiri. Câştigase singura condiţie de care credea că depinde fericirea ei şi a descoperit că se înşelase. Întotdeauna existase un orizont îndepărtat, improbabil, pentru care trăia, iar acum acesta dispăruse.

Când a ajuns la casa lui cele cinci sticle de şampanie erau puse la rând, una după alta, lângă plinta bucătăriei, cu etichetele în sus, sobre de parcă ar fi conţinut lapte. S-a dus repede la răcitor unde le-a găsit pe celelalte şapte. Inima i s-a urcat în gât şi-a rămas acolo. Casa era într-o nemişcare desăvârşită, deja pierzând lumina puternică a dimineţii. Era ora nouă, foarte târziu ca el să doarmă încă. Se trezea în fiecare zi la şase, indiferent de ora la care se culca, şi de cele mai multe ori se aşeza la birou fără să se mai spele. Când se trezea ea, câteva ore mai târziu, îl găsea acolo, mormăind pentru sine din Virgiliu, şi îi aducea un ou poşat într-o cană pentru ceai, sau câteva felii de pâine prăjită de care abia dacă se atingea. O masă substanţială mânca abia mai târziu. Atunci când gândurile lui dădeau peste vreun obstacol începea să hălăduiască prin casă, orb la tot ce era în jur, murmurând versurile unor poeme epice, fără să-şi dea seama că le rostea cu voce tare. Katherine ştia totul despre el, ştia că atunci când el credea că era plecată le vorbea plantelor cu toată seriozitatea, ştia că în taină îl emoţionau câinii. Nimeni nu o studiase atât de îndeaproape, dar uneori atenţia lui parcă trecea pe deasupra ei, un lucru pe care ea îl resimţea cu putere.

— Povesteşte-mi, zicea el atunci, cu privirea revenind la loc în el, de parcă s-ar fi aşezat într-un fotoliu.

Ea fie avusese un vis, sau luase o decizie oarecare, sau discutase cu o persoană enervantă. În momente ca acelea simţise uneori nu că este iubită, ci consumată fără rost pentru a-şi face el o plăcere. Dar îi vedea plăcerea în ochi pe măsură ce se lăsa pradă trăncănelii hedoniste.

— Povesteşte-mi, a spus el.

Plăcerea pe care o afla în ea semăna a iubire. A urcat şi l-a găsit în pat, cu privirea în tavan. Avea ochii injectaţi. A înghiţit cu putere şi i-a zâmbit firav.

— Asta este pedeapsa ta, a zis el. Să mă vezi în halul ăsta.

Ea îşi închipuise acuzaţiile pe care i le-ar aduce, cum o va lua în râs. Traversând camera spre el toate astea au alunecat de pe ea în uitare, ca o visare cu ochii deschişi.

— Ce-ai făcut aici? a murmurat ea, atingându-i fruntea. Ai adus femei. S-a dansat şi s-a băut.

— Şi s-a cântat.

— Da, s-a cântat. Am uitat de cântec.

Când l-a înghiontit, Charles s-a răsucit şi, tresărind, i-a făcut loc în pat. Ea i-a sprijinit capul în poală.

— Am o mahmureală cumplită, a şoptit el.

— Lasă, o punem noi pe fugă.

O lacrimă dolofană a aterizat pe faţa lui, înainte ca ea s-o poată opri.

— Katherine, a spus el, ca un avertisment, şi ea s-a pornit să plângă de-a binelea.

— Nu am fost aici, a zis.

Şi-a răsucit capul ca s-o poată vedea.

— Nu era nevoie să fii aici.

— Ba sigur că era.

Şi-a şters ochii repede cu încheietura mâinii.

— A fost doar o mică surpriză pentru tine. Şampanie.

— Nu ştiu, a început ea.

Şi-a apăsat o pernă pe faţă şi când a îndepărtat-o era udă. A răsuflat răguşit şi a oftat.

— Povesteşte-mi.

— Pot?

— Cred că ai face bine.

A tras-o lângă el, şi stăteau întinşi, faţă în faţă, împărţind perna uscată. Katherine simţea cum mirosul dulceag de alcool emana din transpiraţia lui.

— M-am dus să-l vizitez pe Chang. I-am gătit ceva de cină. Apoi i-am arătat proviziile de brandy ale doamnei Wade şi ne-am ameţit. A trebuit să dorm acolo. M-am culcat în camera soioasă a unui student.

Charles a râs şi apoi a adăugat puţin cam repede:

— Nu a lui.

— Îmi place de el, Charles.

— Ştiu. Draga de Katherine, a spus, atingându-şi bărbia.

— Tu eşti atât de sigur de mine.

— Nu sunt deloc sigur de tine. Stau ca pe ace.

S-a văzut pe el dormind într-un pat rece, ştiind că altcineva făcea dragoste cu ea.

— N-am vrut să rămân acolo. Nu m-am decis nicio clipă să stau acolo.

— Poate că ăsta a fost semnul tău.

Ea n-a mai spus nimic. A încercat să privească undeva dincolo de el, iar una din mâni şi-a afundat-o în părul lui fin şi des. De câte ori oare îi mulţumise lui Dumnezeu pentru asta? Bărbaţii chei n-o atrăgeau.

— Ai îndoieli?

— Nu.

— Ai făcut dragoste cu el?

Ea s-a ridicat în capul oaselor.

— Numai de asta îţi pasă? l-a întrebat.

— De asta, a spus el tăios, îmi pasă foarte mult.

— Uneori am impresia că ai vrea să fug cu altcineva.

— Aici greşeşti.

— Să-mi fac mendrele cu cineva şi apoi să-ţi povestesc.

— Asta m-ar ucide.

Privirea lui calmă părea afundată cu totul în el.

— Pentru că sunt a ta?

— Nu vrei să fii? a întrebat el.

Ea s-a îndepărtat, lăsându-l neputincios în pat. Când ajungea în halul acesta de mahmur, nici măcar nu cuteza să se ridice. Îl lua vertijul şi ideea de a vomita îl îngrozea. Ar fi preferat să leşine otrăvit decât să vomite. Ea s-a aşezat pe treptele din faţa camerei lui, scoţându-şi şosetele murdare. Aveau călcâiele rupte şi tălpile, gri. Erau şosetele pe care le purtase când a condus la Strake, în care a mers până la capelă, în care a stat în bucătărie, fără pantofi, şi-n care a fugit prin cameră când el a început să plângă. Şi le-a plimbat peste degete. Toată călătoria ei nefericită era înscrisă acolo. S-a dus la Strake să-l vadă pentru că se temea de ce ar fi putut crede despre ea. Nici măcar nu-şi mai putea aminti când fusese ultima dată când îi păsase de ce ar crede cineva despre ea. Frământarea asta fusese dureroasă şi presantă, ca pulsaţia unui membru amorţit. Nu voia ca el s-o creadă neatentă, delăsătoare. Nu voia ca el să creadă că se joacă cu el doar pentru propria plăcere. Dar atunci ar fi trebuit să-i spună despre logodnă, şi această declaraţie banală, pe care o repetase în maşină, ca pentru ea, dându-i inflexiunile terne ale relatării unui fapt, ca „am o maşină nouă“ sau „vin din New Orleans“, începuse să lucreze în ea. Nu putea să-i spună despre asta fără să îi explice ce anume nu îi clarificaseră paisprezece ani de trăit cu toate astea, dar dacă ar fi sugerat că era o logodnă lungă, nu a greşit oare atunci când l-a invitat la cină? Tot la fiecare al treilea gând o cuprindea dezgustul de politeţurile astea labirintice. Dacă spunea că fusese logodită din capul locului, nu ar fi părut bizar că nu i-a spus-o mai devreme? Faptul de a nu-i fi spus părea atunci o presupunere – că lui i-ar fi păsat. De câte ori îşi închipuia că lui îi păsa se acuza de vanitate şi se întorcea la ideea iniţială: „Am o maşină nouă, sunt logodită, sunt din New Orleans.“ Şi apoi s-a pedepsit, simţind greutatea schimonosită a ceea ce nu spusese, nedându-şi voie să mai spună ceva.

Când s-a uitat iar în dormitor el se prefăcea că doarme. Felul în care mâinile îi stăteau peste pătură, de-o parte şi de alta, îi amintea de postura unui invalid. Ştia că nu doarme cu adevărat. Atunci când dormea, respiraţia părea să vină din cele mai profunde adâncimi ale trupului său, asemenea curenţilor de apă dintr-o fântână. Nici dacă l-ar fi auzit, el nu ar fi fost în stare să imite acel sunet. Desculţă, a coborât pe tăcute, şi a început să-i pregătească micul-dejun. Aşa vor sta lucrurile oare, într-o bună zi? Când ea va împlini patruzeci, el va avea şaizeci şi opt. Dar ea, la patruzeci de ani, era doar o imagine de neconceput, de cealaltă parte a unui abis. A pus pe tavă un ou poşat, o stivă de felii de pâine prăjită, un pahar cu apă nu prea rece, sticla de Tabasco şi flaconul cu aspirine şi a dus-o sus.

— Am crezut că m-ai părăsit, a spus el când Katherine a intrat în cameră.

Restul după-amiezii şi l-a petrecut citindu-i, iar el înghiţea cu noduri şi ofta de neplăcere. Îi citea numai lucruri pe care el le cunoştea pe dinafară, la care nu trebuia să se gândească prea atent.

— Mie-mi convine. Dorothea Brooke mi-a părut mereu că putea să fie fiica lui Milton.

— Dar era o plicticoasă nesuferită!

— Dacă-mi amintesc bine, era o tânără nobilă, care a făcut greşeala de a se mărita cu un bărbat în vârstă, pe care a ajuns să-l deteste.

Ea l-a sărutat.

— Norocul tău atunci că eu deja te detest.

S-a gândit că trebuie că existase o clipă când o decizie fusese luată fără drept de apel, şi cu asta trecea şi ce putea fi mai rău. Acum clipa aceea se tot întorcea. Nu mai putea crede că fusese o puştoaică mândră şi necugetată, care a continuat să persevereze într-o relaţie dezastruoasă doar pentru că aşa avusese chef, care acceptase denigrările maică-sii ca pe ceva perfect coerent cu ceea ce făcuse – lucruri pe care nu le regretase niciodată –, care a dat pe apa Sâmbetei afecţiunea familiei, a renunţat la studii şi s-a întors aici, alungând orice alt ţel ar fi avut. Fiecare dintre aceste decizii a fost nepremeditată şi absolută, iar ea le-a dezamorsat cu o satisfacţie aproape crudă, căci indiferent cât de distrugător ar fi rezultatul, pentru ea sau pentru altcineva, toate aceste lucruri trebuiau făcute. Dar acum simţea că nu poate ajunge la o decizie decât de pe margine, complet întâmplător. Oficia mici ceremonii de hotărâre, cu speranţa că va ieşi de pe scenă pe o uşă nouă, care se va ivi, şi acolo va da peste decizii, unele deja luate. Când Chang a ţipat în somn, pentru o clipă a crezut că pe ea o strigă. Gândul aparţinea unei stări de dinainte de trezie, dar chiar şi atunci când a fost trează de-a binelea, gândul nu a părăsit-o cu totul. Uneori era convinsă că distanţa pe care o simţea între ei nu era generată de diferenţe, ci o precauţie pe care amândoi o întorceau lumii. Faptul că o proiectaseră şi unul asupra celuilalt era o greşeală; spaţiul comun pe care îl împărtăşeau se camufla singur. O oprima neputinţa de a şti exact ce vrea şi de a spune ce intenţiona, dar acum începuse să priceapă că şi el era la fel. El putea vorbi numai în casa pe care o ridica visul său. Şi apoi ea i-a răspuns, iar el a alungat-o.

Crane s-a întors cu e explozie de şorturi, şi şosete, şi alte cadouri ridicole de Crăciun, care au şters urma discretă pe care trupul ei o lăsase în patul lui. S-a dus şi s-a uitat cum Crane îşi despacheta valizele alandala. Etajul de sub ei era zguduit de strigăte şi urări. Cu toţii s-au întors în aceeaşi zi, de parcă ar fi fost înţeleşi, cu toate că era o sâmbătă.

— Un Crăciun de toată jena, a spus Crane.

Doamna Wade a sosit şi le-a storcoşit feţele între palmele sale.

— Mi-a fost dor de tine, a spus ea. A băgat de seamă maică-ta cum te-a stricat răsfăţul?

Apoi s-a întors spre Chuck şi i-a spus:

— Louis mi-a zis că ai coborât la o singură cină şi atât.

— Am făcut masa aici, a spus el.

— Din ce? Linte?

— Numără-ţi pisicile, doamnă Wade! a zis Crane, râzând.

— De ce ai stat retras?

— Am învăţat, a răspuns el. Scuze!

— Ai crezut că eşti o povară pentru ei.

Când el a dat din cap că da, ea a izbucnit:

— Mi-aş fi dorit să nu crezi asta. Toţi de aici vor să fie drăguţi cu tine, mai ales băieţii ăia. Nu ai să găseşti băieţi mai de nădejde.

— Mă bucur.

— Trebuie să-i laşi să aibă grijă de tine. E greu să primeşti ospitalitatea. Mult mai greu decât să o oferi. Întreabă-l pe domnul Crane. Sunt convinsă că maică-sa l-a crescut cum trebuie. Acceptă cu graţie tot ceea ce ţi se oferă.

— Nici tu nu scapi, doamnă Wade, a zis Crane. Am o cutie cu praline sfărâmate pentru dumneata, de la mama.

Şi cu asta scrutinul la care a fost supus a luat sfârşit. S-a întors în camera lui şi a mutat iar biletul pe care i-l lăsase Katherine. Îl pusese ca semn de carte la pagina cincizeci şi şase din manualul lui de algebră. Evidentul locului unde stătuse îl stânjenea. A închis uşa, continuând să audă vocea doamnei Wade. Camera lui era sigură ca un ciur. A îngenuncheat şi a strecurat bucata de hârtie între saltea şi somieră. Şi apoi nu s-a putut ridica. Şi-a sprijinit faţa de pat. Devenise un obiect al fricii. Din noaptea de Anul Nou dormise ca un paznic de noapte, plonjând în inconştient după o luptă disperată, şi trezindu-se pe dată. Ruşinea pe care o resimţea când se gândea la Katherine era violentă şi finală. Nici măcar nu-şi imaginase că se va domoli. Era o judecată finală, căreia nu-i rezista, tocmai pentru că fusese îndelung aşteptată. Nu voise niciodată ca cineva să ştie că e un nebun, un laş. Şi totuşi, pentru că fusese lucrul de care se temuse atât de puternic, nu avusese nicio îndoială că va fi dat în vileag. Ca să se pedepsească, s-a gândit la repulsia lui Katherine. Preţuia biletul scurt pe care i-l lăsase, dar nu se putea uita la el. Îl împăturise pe din două.