Aleargă după mine, neobosit,

se încurcă în umbre, stângaci

blândul trup mlădios

se-nconvoaie

în tăceri abisale,

în nopţi nesfârşite

nu-l văd, nu-l aud.

Viaţa în formă de corp

poartă povara

nopţilor albe de veghe,

ascultător,

credinciosul trup rănit

mereu re-născut,

ziua-i re-întors cu faţa

spre soare ca un mit.

Uneori îl pierd,

nu mai am corp

nici picioare de mers

prin câmpul de spini,

nici mâini de pictat „Apocalipsa”,

am rămas cu inima în vânt

agăţată în salcâmii de mai,

doar pentru iubit

e de ajuns...

Fug după corp nebuneşte,

pe malul Senei

îl ridic în braţe ca pe un frate

îl iert, mă iartă,

îmbrăţişarea-i eternă la Notre Dame

orologiu anunţă plecarea.

El este purtător de iluzii,

de semne incizate,

răni deschise, schingiuit

tras pe roată ca Horia

corpul-zid de cetate

nu moare,

bate la poarta eternităţii

mă-ntreabă zilnic cât mai trăiesc

cât sânge mai curge prin vene?

Cu el la braţ, o umbră alungită

risipită ca o boare.

caut prin cenuşa vremii,

urme spulberate de timp,

în a doua viaţă de apoi,

întrupată în Zeiţa de vis...