Suzana Miceva s-a născut în 1987, la Strumica, Macedonia. În 2006 a absolvit Şcoala de Jurnalism de la Institutul Macedonean de Media şi Şcoala Daneză de Jurnalism. În 2013 a absolvit Academia de Afaceri „Smilevski”, departamentul de management operaţional.

Este autoarea volumelor: Focuri reci, Podul dorinţelor, Carte de rugăciuni din viaţa anterioară şi Tihnit, precum o rugăciune. Pentru volumul de poezie Podul dorinţelor, în 2015 i-a fost acordat premiul „Antologia durerii” pentru cel mai bun tânăr autor. În 2017, la Sofia, Bulgaria, i-a fost acordat premiul I la Concursul internaţional de poezie „Voci lirice” la categoria poeţi străini. În 2018 a primit premiul „Goran Bujic” pentru tânăr scriitor-jurnalist, acordat de Societatea literară croată, filiala Zadar. În 2020 a fost recompensată cu premiul II „Antevo slovo” în cadrul Concursului internaţional de poezie desfăşurat în Italia, Il Parnaso.

Este unul dintre membrii şi fondatorii Asociaţiei pentru ştiinţă, literatură şi artă „Ivan Vasilevski”. Este membru al comitetului editorial al Zenit – o revistă pentru ştiinţă, literatură, cultură şi artă. Este unul dintre organizatorii manifestării literare pentru copii „Întâlniri sub arţari - Vidoe Podgorec”. Din 2017, scrie pentru faimoasele reviste literare pentru copii Rosica, Drugarce şi Razvigor.

Din 2006 lucrează la televiziunea regională TV Kanal VIS, unde în ultimii ani este redactor-şef al programului informativ. A fost reporter pentru Macedonia de Sud-Est pentru două canale de televiziune celebre. Este autorul a trei filme documentare şi scenarist al unei serii de poveşti folclorice din Strumica.

Prezentare şi traducere de Tatjana Betoska

Şi dacă aş fi foc,

flacăra mea nu s-ar înălţa

peste viaţă.

Aş mocni doar sub mâinile

celor îngheţaţi.

Tu ştii că nu poţi lua

munţii cu tine.

Ceea ce ai luat pe umeri

sunt coarnele căzute ale cerbilor.

Când le vezi atârnate de perete,

auzi tropăitul

şi poate se cutremură coliba –

cineva îi caută sub ienuperi.

De aceea te întorci la dealuri:

adulmeci pasul rapid.

Poate din depărtare lupul te pândeşte

şi aşteaptă momentul să ţi se apropie.

O să fugiţi aşa,

alergând pe pante,

dar nu o să treci sălbăticiunea.

Aşa sunt cuceririle,

se întâmplă doar o dată.

Asta am vrut să-ţi spun.

Cu o astfel de singurătate

şi nemurirea cade în genunchi.

Ia-i lancea speranţei,

las-o să moară de milă.

Când o să-ţi plece preotul,

mama şi sufletul pereche

şi nu o să ai un umăr pe care să-ţi pleci capul,

o să începi să-ţi desenezi

corpul pe dinăuntru.

Pielea, într-o zi, îţi va mirosi

a scrisoare

şi toţi o să creadă că este normal,

că este doar o sudoare rămasă.

Adeseori ne speriem

când în aproapele nostru

descoperim un necunoscut.

Precum un hotel cu multe camere –

de la fiecare uşă iese un nou chip.

Suntem legaţi în corpurile noastre,

spaţii vaste, neexplorate pe deplin,

se ascund în noi.

Doar un alt om poate să descuie

lumile noastre necunoscute.

Totul dintre noi e încuiat

în camere reci.

Dincolo de gol – eu atârn ca o candelă.

M-ai împăturit în tine ca un miros de tămâie

şi aşa mă chemi în gânduri:

un cântec de rugăciune secret.

Dacă ai fi putut fi timp

în timpul meu,

te-ai fi recunoscut ca o ceară veche

pe pielea mea.

Urme de lumină.

M-am obişnuit că pacea vine cu întunericul

şi am început să mă tem de nopţile

care nu sunt cenuşii, nici albastre şi nici negre.

Nopţile albe mă deşteaptă din somn

şi prin gene, ca prin gratii

cern lumina,

presimt capcană şi necaz.

Atunci mă uit lung la pereţi,

la pozele cu conace

şi prin ele văd fresce.

De parcă podeaua este o carte de rugăciuni

îngenunchez şi din aceasta citesc

rugăciuni pentru somn.