Prezentare şi traducere de

Tahar Ben Jelloun este unul dintre cei mai cunoscuţi şi mai traduşi scriitori contemporani de limbă franceză. S-a născut în 1944 la Fes şi a urmat la Rabat studii de filosofie. A debutat ca poet, în 1970, cu volumul Oameni sub un linţoliu de linişte, iar în perioada confuză a anilor ’70, cu un regim islamic tot mai dur în Maroc, se mută la Paris, unde publică încă un volum de poeme şi, începând cu 1973, romanele care îi vor aduce celebritatea: Harrouda (1973), Copilul de nisip (1985), Noaptea sacră (1987), Noaptea erorii (1997) şi Această orbitoare absenţă a luminii (2000). În plus, publică poezie şi eseu, precum şi antologia bilingvă de poezie marocană Memoria viitoare (1976). Pentru toate aceste volume a primit cele mai prestigioase premii literare din Franţa (printre care Goncourt), precum şi Premiul IMPAC de la Dublin.

Multă vreme am căutat piatra neagră ce purifică sufletul morţii. Când spun multă vreme, mă gândesc la un puţ fără fund, la un tunel săpat cu degetele şi cu dinţii, în speranţa îndărătnică de a surprinde, fie şi numai pentru un minut, pentru un lung, etern minut, o rază de lumină, o scânteie ce s-ar întipări în străfundul ochiului şi pe care adâncul fiinţei mele ar păstra-o şi ar apăra-o ca pe un secret. Ar rămâne acolo, sălăşluindu-mi în piept şi hrănind infinitul nopţilor mele, acolo, în acel mormânt din adâncul pământului jilav, simţindu-l pe omul golit de umanitatea sa cu fiecare lopată care îi smulge pielea şi îi răpeşte privirea, vocea şi raţiunea.

Dar ce să faci cu raţiunea acolo unde am fost îngropaţi noi, vreau să spun închişi sub pământ, lăsându-ni-se o gaură pentru a lua câte o gură de aer, astfel încât să trăim destul timp, destule nopţi spre a ispăşi greşeala, conferind morţii o lentoare subtilă, moartea căreia ar trebui să nu-i pese de timp, de tot timpul oamenilor – al nostru, al celor care nici nu mai eram oameni, al celor care ne păzeau şi al celor care ne uitaseră cu desăvârşire. O, lentoarea!, marele duşman, cel care ne înfăşura pielea plină de răni, ţinând mult timp plaga deschisă înainte de a-ncepe să se cicatrizeze; acea lentoare care ne făcea inima să bată în ritmul liniştit al morţii micuţe, ca şi cum trebuia să ne stingem, cu o lumânare aprinsă departe de noi, ce se mistuia cu o fericire plină de blândeţe. Mă gândeam adesea la această lumânare, făcută nu din ceară, ci dintr-o materie necunoscută ce dă iluzia unei flăcări eterne, simbol al supravieţuirii noastre. Mă mai gândeam la o clepsidră enormă, în care fiecare fir de nisip era o părticică din pielea noastră, o picătură din sângele nostru, o cantitate mică de oxigen pe care o pierdeam pe măsură ce timpul cobora spre prăpastia în care ne aflam.

Dar unde ne aflam? Ajunseserăm acolo fără să mai vedem. Era noapte? Probabil. Noaptea va fi tovarăşul, teritoriul, lumea şi cimitirul nostru. Aceasta a fost prima informaţie pe care am primit-o. Supravieţuirea mea, caznele şi agonia erau înscrise în vălul nopţii. Am ştiut-o de îndată. Parcă aş fi ştiut dintotdeauna. Noaptea, pătura mea de praf îngheţat, întinderea de copaci negri pe care un vânt glacial o punea în mişcare numai pentru a-mi chinui picioarele şi degetele zdrobite de patul unui pistol-mitralieră. Noaptea nu cobora, după cum se spune, ci era tot timpul acolo; regină peste suferinţele noastre, ea le expunea sensibilităţii noastre, în cazul în care am fi reuşit să nu mai simţim nimic, cum li se întâmpla unora dintre cei torturaţi, care se detaşau de trupurile lor printr-un puternic efort de concentrare, ceea ce le îngăduia să nu mai simtă. Îşi abandonau trupurile torţionarilor şi se refugiau, pentru a uita totul, într-o rugăciune sau într-un ascunziş lăuntric.

Noaptea ne înveşmânta. Într-o altă lume, s-ar fi putut spune că avea grijă de toate nevoile noastre. Nu era nicicând vreo undă de lumină. Dar, chiar dacă nu mai puteau privi, ochii noştri se adaptaseră. Vedeam în întuneric, sau cel puţin credeam că vedem. Imaginile surprinse erau nişte umbre deplasându-se prin beznă, îngrămădindu-se unele în altele, mergând până la a răsturna sticla cu apă sau mişcând bucăţica de pâine pusă deoparte, pe care unii o păstrau pentru a face faţă crampelor stomacale.

Noaptea nu mai era noapte, pentru că nu exista zi, nu erau stele, lună sau cer. Noi eram noaptea. Nocturne în chip definitiv, trupurile noastre, respiraţia, bătăile inimii, bâjbâielile mâinilor noastre mergând de la un perete la altul fără niciun efort, spaţiul fiind redus la dimensiunile unui mormânt pentru un om viu – de fiecare dată când rostesc acest cuvânt, ar trebui să îl înlocuiesc cu “supravieţuitor”, dar în realitate nu eram decât un vieţuitor, îndurând viaţa într-o sărăcie extremă, ca pe o probă al cărei sfârşit nu putea fi decât moartea, o moarte ciudat de asemănătoare cu viaţa.

Nu eram într-o noapte oarecare. Noaptea aceasta era umedă, foarte umedă, năclăită, murdară, jilavă, mirosind a urină de oameni şi de şobolani, o noapte sosită pe un cal cenuşiu urmat de o haită de câini întărâtaţi. Ea îşi aruncase mantaua grea peste chipurile noastre imobile, o manta care nu avea nici măcar nişte găurele făcute de molii, nu, era o manta de nisip ud. Pământul amestecat cu excrementele a tot felul de animale ni se depunea pe piele, ca şi cum am fi fost îngropaţi definitiv. Dar nu, vântul care adia în această manta ne dădea puţin aer ca să nu murim de îndată, atât cât să rămânem departe de viaţă şi aproape de moarte. Mantaua aceasta cântărea tone. Invizibilă şi totuşi palpabilă. Când o atingeau, de pe degetele mele se jupuia pielea. Îmi ţineam mâinile ascunse la spate pentru a nu mai intra în contact cu noaptea. În felul acesta le ocroteam, dar de câte ori frigul cimentului umed nu m-a obligat să-mi schimb poziţia, aşezându-mă pe burtă, cu ţeasta strivită de pământ, preferând să mă doară capul şi nu mâinile... Trebuia, aşadar, să preferi între două dureri. De fapt, nu chiar. Întregul trup trebuia să sufere, fiecare bucăţică, fără excepţie. Mormântul a fost amenajat (iată încă un cuvânt ce aparţine vieţii, dar trebuie să continui să împrumuţi câte un mărunţiş de la viaţă) astfel încât trupul să îndure toate suferinţele care pot fi închipuite, să le rabde cu cea mai lentă dintre lentori, şi să se păstreze în viaţă pentru a îndura alte chinuri.

De fapt, mormântul era o celulă de trei metri lungime şi un metru şi jumătate lăţime. Era mai cu seamă scundă, între un metru cincizeci şi un metru şaizeci. Nu puteam să mă ridic în picioare. O gaură în care să te pişi şi să te caci. O gaură de zece centimentri în diametru. Gaura făcea parte din trupul nostru. Trebuia să-ţi uiţi foarte repede existenţa, să nu mai simţi mirosul de rahat şi de urină, să nu mai simţi nimic. Nici vorbă să-ţi acoperi nasul, nu, trebuia să respiri şi să nu mai miroşi nimic. La început era greu. Îţi făceai ucenicia, o nebunie necesară, o probă a reuşitei absolute. Să fii acolo fără să fii acolo. Să-ţi închizi simţurile, să le îndrepţi spre altceva, să le dai o viaţă distinctă, de parcă aş fi fost aruncat în acea fosă fără cele cinci simţuri pe care le aveam. Trebuia să mă port ca şi cum le-aş fi depus în biroul pentru bagaje al unei gări, aranjate într-o valijoară, înfăşurate bine în bumbac sau în mătase, şi apoi le-aş fi lăsat deoparte, fără ştirea torţionarilor, fără ştirea nimănui. Un pariu pentru viitor.

Mă prăbuşeam în fosă ca un sac plin cu nisip, ca un pachet în aparenţă uman, cădeam, nu resimţeam nimic şi nu mă durea nimic. De fapt, starea aceasta nu o atinsei decât după ani de suferinţă. Ba chiar cred că durerea mă ajutase. Datorită durerii, datorită supliciului, reuşisem încetul cu încetul să mă desprind de trup şi să mă văd în acea gaură, luptând împotriva scorpionilor. Eram dedesubt. Eram de partea cealaltă a nopţii. Dar, înainte să ajung acolo, a trebuit să merg sute de ani în noaptea tunelului infinit.

Nu aveam paturi, nici măcar o bucăţică de muşchi pe post de saltea, nici un braţ de fân sau o legătură de grozamă pe care dorm animalele. Ni se împărţiseră fiecăruia două pături cenuşii pe care era imprimat 1936. Oare acesta era anul în care fuseseră fabricate sau o referinţă specifică pentru condamnaţii la o moarte lentă? Uşoare şi rezistente, miroseau a spital. Fuseseră înmuiate într-un produs dezinfectant cu care trebuia să te obişnuieşti. Vara, nu prea erau de folos. În schimb, iarna erau insuficiente. Îndoiam una din pături, făcând din ea un culcuş foarte îngust. Dormeam pe o parte. Când voiam să mă întorc pe partea cealaltă, mă sculam ca nu cumva să îl stric. Mai ales la început, mă dădeam în mod regulat cu capul de tavan.

Mă înfăşuram în cealaltă pătură şi respiram dezinfectantul care îmi dădea ciudate dureri de cap. Erau pături otrăvite!

De câte ori nu am încercat să mă conving că pământul se va deschide şi mă va înghiţi! Totul fusese foarte atent studiat. Astfel, aveam dreptul la cinci litri de apă pe zi. Cine le comunicase această cifră? Probabil că nişte doctori. De altfel, apa nu era tocmai potabilă. Aveam o sticlă de plastic în care vărsam apa şi o lăsam o zi întreagă să se decanteze. Pe fundul sticlei se lăsa o depunere de praf şi de murdărie vâscoasă.

Întrucât prevăzuseră totul, nu cumva puseseră lespedea celulei în aşa fel încât să basculeze după câteva luni sau câţiva ani şi să ne arunce în fosa comună care fusese săpată chiar sub clădire? (...)