— Cine sunteţi, Tatiana Tîbuleac? Şi întrebarea care derivă din aceasta: cine sunteţi în literatură? Cum vă autopercepeţi?

— E destul de simplu de răspuns, fiindcă, deocamdată, tot ce am de spus despre mine încape aşa, probabil, într-o mie de semne.

— Da. Nu sunt prea mult şi prea multe nici într-un fel, nici într-altul. Am lucrat ca jurnalist o bună perioadă – cu acest cuvînt, „jurnalist”, probabil că rezonez cel mai bine, deşi nu mai fac de mai mulţi ani această meserie. Am lucrat o vreme bună în presă – şi în cea scrisă, dar mai ales în televiziune. 10 ani, cei din urmă, ai carierei mele jurnalistice, am lucrat în televiziune. Apoi, de cînd am emigrat în Franţa, am lucrat în comunicare. Dar cred că formaţia mea, cel puţin aşa cum se adună pînă acum faptele profesionale din viaţa mea, e de jurnalist.

Am, de asemenea, două cărţi – şi nici la acest capitol nu se poate vorbi prea mult.

— Cred că este clar din felul în care scriu că am acest ochi care vrea să vadă cît mai limpede realitatea; să îi spunem „ochiul de reporter”. E un ochi deschis, un ochi care nu s-a închis deocamdată. Mie îmi place să observ lucruri. De altfel, toate textele mele pornesc de la un detaliu şi se sprijină de un detaliu. Eu sunt genul de scriitor care poate crea un personaj doar pentru un detaliu care m-a impresionat. Or aceasta vine din jurnalism. Fabulez, inventez mai puţin; mai mult, mai degrabă pornesc de la lucruri care se întîmplă sau care s-au îmtîmplat.

— Am nevoie de timp. Trebuie să am timp, pentru a scrie. Eu nu idealizez scrisul, eu nu am nevoie de perioade anumite, de ritualuri, de stări excepţionale, de regie pentru a intra în aceste stări. Eu am început să scriu, aplicat, literatură cînd amândoi copiii mei erau foarte mici şi cînd 10 minute libere pe care le aveam îmi păreau 10 ore, un mare dar pentru mine. Dar mai e ceva: funcţionez în felul următor – scriu un text sau la un text cînd deja îmi e clar ceea ce vreau să scriu, cînd, aş putea spune, aproape că este gata. Şi atunci, folosesc timpul foarte pragmatic, doar pentru a scrie, nu neapărat pentru a gîndi ceea ce urmează să scriu.

În celălalt sens, am nevoie de lucruri, de fapte, de întîmplări care să mă emoţioneze, să mă destabilizeze sau să mă înfricoşeze. Am nevoie de o stare de la care să pornesc. Nu atît de un prilej social (niciodată nu scriu lucruri „la zi”, nu îmi place să bag actualitatea în cărţile mele), cît de stări, de oameni şi de micile lor trăiri.

— Da. E un verb potrivit. Lumea vorbeşte foarte mult despre inspiraţie, dar inspiraţia este o tulburare. Şi nu neapărat ceva frumos, graţios; poate fi ceva urît, ceva grav. Ceva destabilizator. Pentru mine, stările cele mai puternice nu sunt neapărat sublime. De cele mai multe ori, în literatura mea, am pornit de la tristeţe, sau de la durere, sau de la nostalgie, sau de la o frustrare sau o frică. De exemplu, Vara în care mama a avut ochii verzi a pornit de la o mare frică. Eu sunt autorul care trece de partea cealaltă a emoţiilor – mult prea puţine curcubeie în scrisul meu şi mult mai multe culori sumbre. Romanul pe care l-am evocat mai înainte a venit din frica de a nu putea să fac nişte lucruri, din teama de a nu putea exprima în timp util nişte sentimente faţă de cei din jur, faţă de fiul meu, care este încă mic. A fost o coincidenţă teribil de tristă că, în perioada în care am scris această carte, cîteva dintre prietenele mele au murit de cancer. Şi aceasta, cumva, m-a făcut să vreau să fac nişte lucruri mai repede. Să mă asigur că ele au fost făcute. Într-un fel, cartea aceasta a fost cumva o scrisoare pentru fiul meu, pentru cînd va creşte el mai mare.

— Scriu oriunde, aproape în orice condiţii. Este adevărat că în Moldova, lucrînd mulţi ani în televiziune, eram mai cunoscută. Şi asta mă împiedica de la multe chestii. Franţa a făcut ceva bun: mi-a adus anonimatul. Nu mă ştia nimeni, nu îmi păsa de nimeni. Nu ştia aproape nimeni de existenţa mea acolo. Şi aceasta m-a ajutat să pot să spun nişte lucruri pînă la capăt. În Moldova, e mai puţin probabil că aş fi putut scrie această carte; ca să treci printr-o perioadă intensă, cum a fost cea care a dus la scrierea cărţii, ai nevoie de un fel de izolare.

— Anonimat, desigur. Mie mi se pare că scrisul e sau trebuie să fie un act profund egoist. Eu scriu dintr-o mare plăcere, nu iau scrisul ca pe o terapie. Eu scriu pentru mine. Mă aşez şi fac un text şi vreau să aduc acel text într-o formă care să îmi placă. Şi atunci cînd îmi place mie, sunt mulţumită. Fiindcă scrisul este pentru mine. Doar pentru mine. Nu mint, aşa că nu pot să spun că îmi e indiferent ce se întîmplă cu cartea după ce ea e publicată. Dacă ar fi aşa, atunci aş scrie numai pe şerveţele de bucătărie. Desigur: îmi face o mare plăcere să ştiu că multă lumea, ar vrea să citească, să cumpere cartea mea. Însă eu nu am audienţa în faţa ochilor atunci cînd scriu o carte. Sunt doar eu cînd scriu – şi asta e suficient. Dacă e cineva care consideră că gîndurile mele sunt şi pentru el, mă bucur; dacă nu, oricum aş fi scris.

— Eu am avut succes. Cînd eram în televiziune.

— Nu ştiu ce înseamnă aşa ceva. Nu cred că ştiu încă. Dacă vorbim de bani, de mulţi bani, nu am nici o temere: sunt sigură că nu o să mă îmbogăţesc din scris. Dacă vorbim de o oarecare apreciere în domeniu, nu mă tem; sunt un om normal, mi-ar plăcea să am parte de aşa ceva. Aş vrea să am succes în literatură, dar nu cu orice preţ.

— În momentul în care scriu o carte cu care nu îmi e ruşine, şi ea are succes, mă bucură succesul. Cînd însă un text mai slab de-al meu are succes, când devine viral, bucuria nu mai e aşa de mare. Fiindcă mă gîndesc imediat că aş fi putut să îl scriu mult mai bine. Mă gîndesc cu ce preţ câştig acest succes. Fiindcă preţul acesta contează foarte mult. El face, de altfel, diferenţa pentru mine, între succesul bun, sănătos şi succesul periculos, poate chiar toxic. Aş prefera să vînd 100 de cărţi, dar să ştiu că nu aş fi putut scrie mai bine acea carte decît să vând foarte mult, dar să ştiu că, aşa cum ştiu, cred că şi autorii care au succes, că e o carte proastă.

— Da. E un fapt acesta. Dar nu cred că am trăit doar în URSS. Sunt parte din ultima generaţie, ultimul bastion uresesist din Moldova. Suntem generaţia de cobai care am trecut de la chirilică la latină, care am trăit perestroika, care am devenit români din moldoveni, care ne considerăm, în egală măsură, ruşi şi români, deci oamenii care au încercat să vorbească, cît mai corect, româneşte, în acelaşi timp continuînd să trăiască foarte mult în interiorul mentalităţii slave. Pe de altă parte, eu fac o mare diferenţă între politică şi limba rusă.

— În familie îmi este foarte uşor, fiindcă soţul meu este şi el un om, ştiu eu, mobil... El vorbeşte la fel de bine rusă, pe cea ucraineană – el fiind englez, iar noi trăind în Franţa. Graniţele limbilor au fost întotdeauna pentru noi ceva pe care le trecem foarte repede, pe negîndite aproape. Dar asta nu e totuna cu sensibilităţile. Cunoaşterea unei limbi nu înseamnă neapărat şi luarea în posesie a unui mod de a simţi, de a trăi. Pentru mine, bunăoară, limba rusă este mai prezentă, cred, decît oricare altă limbă în viaţa mea. Am crescut foarte mult printre ruşi şi foarte mult din copilăria mea are această amprentă. Nu am învăţat rusa cum am învăţat engleza.

— Este mereu limba română! Româna este limba pe care o consider cea mai adevărată pentru mine, este limba în care nu am nici o barieră. Simt în limba română, scriu în limba română, gîndesc în limba română, visez în limba română. Din păcate, cu copiii mei nu vorbesc prea mult în limba română, pentru că simt deocamdată o rezistenţă. Limba română este limba mea!

— Pe de o parte, a fost clar de la început că versurile nu sunt pentru mine. Eu nu sunt poetă, nici în ce scriu, nici în structura mea lăuntrică. Pentru mine, poeţii sunt o castă aparte în literatură, chiar castă — şi eu nu le aparţin, în mod cert. Nu văd ce aş putea aduce nou în poezie. Pe de altă parte, proza este ceva care mi se potriveşte. E pe respiraţia mea; eu, dintotdeauna, am scris texte mai lungi decît o poezie. Scriu proză, scriu roman, concentrat, în capitole scurte.

— Eu cred că familia mea va fi mereu cu mine în scris. Şi, deci, istoria familiei mele, în sens larg — din Chişinău pînă în Siberia. Nu neapărat foarte explicit. Nu am scris şi nu văd deocamdată necesitatea de a scrie o carte puternic şi integral autobiografică. Dar mama, bunica, la tata încă nu am ajuns – ei şi ele sunt acolo, în ceea ce scriu eu, la modul implicit. Probabil că în scrierile oricărui autor, familia este camuflată. Cînd îţi e dor de cineva, e relativ uşor să îi găseşti un loc, într-o frază sau într-un personaj, chiar şi în treacăt. Eu am o istorie de familie pe care ar trebui să o povestesc, dar încă nu am crescut suficient pentru asta, încă nu mă simt coaptă.

— Cred că, în momentul în care scrii ficţiune, nu ai nici o responsabilitate. Cînd ajungi într-o zonă nonficţională, cred că este corect şi este de bun-simţ să nu încalci nişte limite. Spre exemplu, pentru a vorbi despre Siberia şi despre familia mea, acolo unde bănuiesc că bat ultimele două întrebări ale dumneavoastră, eu nu aş putea scrie o ficţiune despre Siberia, eu nu am acest curaj. Mi s-ar părea, în plus, de prost gust să încep a fabula, de vreme ce istoria pe care eu o ştiu e clară şi e altceva decît o ficţiune. Pentru unii oameni, perioada petrecută în Siberia a fost mult mai mult decît o viaţă. Bunica mea a fost deportată acolo. Eu nu pot să inventez nişte personaje aşa, aiurea, să scriu fără vreo responsabilitate despre Siberia. Dacă voi scrie despre Siberia, eu aş vrea să pot scrie o carte onestă, să nu adaug nimic de la mine, ca să înfrumuseţez ceea ce a fost acolo. Nu cred însă că sunt gata acum să fac o astfel de carte. Cred că bunica mea s-ar întrista dacă ar citi o carte pe această temă pe care aş scrie-o acum şi nu aş vrea să se întâmple asta. Aş vrea ca ea să spună: da, aşa a fost, aşa ne-am simţit, înţeleg ce vrei să spui. Nu sunt deocamdată gata, nu m-am copt.

— Cînd un pictor face un tablou, nu cred că el se gîndeşte la efectele sociale ale creaţiei sale. Cred că putem face o paralelă justă şi cu ceea ce este în literatură. Acum, pentru că scriu ficţiune, eu nu mă simt responsabilă, nu mă simt datoare să scriu pentru cineva. Acum, cred că aceasta, literatura, este „jucăria” mea şi doar a mea. Pînă cînd ajung la limita mea, la limita la care lucrurile se despart în mine: atunci cînd un text sau o carte sunt mai mult decît un joc, atunci intervine responsabilitatea. Poate că din acest motiv nici nu am curaj să scriu pe temele delicate despre care vorbeam puţin mai înainte. Cînd avem un Soljeniţîn care scrie despre Gulag aşa cum scrie el, e greu să vii cu o altă carte, cu atît mai mult e greu să scrii despre aceasta în alt registru. Aici vine responsabilitatea – şi ea, cred, se exercită şi în decizia de a nu scrie despre ceva. Responsabilitatea de a nu diminua nişte adevăruri istorice printr-o ficţiune prostească sau insuficient de bună sau credibilă...

— Mai limpede, cu siguranţă. Cred că mi-a devenit mai clar cum sunt, ce vreau, ce pot. Îmi este mai clar cum funcţionez în afară; cred că mi-am activat cam toate resursele. Şi toate complexele. Dar şi, mai ales, toate puterile. Ştiu clar ce pot oferi, şi în scris, dar şi în viaţa de zi cu zi.

— Asta se întîmplă fără voia mea. Eu scriam la altă carte, care e acum şi ea pe jumătate scrisă, de trei ani deja, am revenit din vacanţa de vară şi am început să scriu un text. Am crezut, atunci, că voi face numai o postare pe blog. Şi textul acesta nu se mai termina; tot scriam la el, scriam, scriam... Şi brusc mi-am dat seama că, dacă nu termin acest text, nu o să mai fac altceva – că nu o să mai revin nici la cartea despre care vă spuneam că e deja gata pe jumătate, dar nici la nimic altceva. Şi am vrut să termin acel text – el a devenit romanul Vara în care mama a avut ochii verzi. Să vă spun ceva: m-a surprins, m-a izbit faptul că mai mulţi cititori mi-au spus că, începînd cartea mea, au vrut să o termine cît mai repede. Ei bine, eu însămi am vrut să o termin cît mai repede, pentru că nu o mai puteam ţine în mine. Aşa am scris-o şi eu: ca să scap de ea.

— Eu am crescut printre poveşti. Eu sunt un copil crescut cu poveşti adevărate. Toată lumea, în jurul meu, a povestit, mereu. Mama, tata, bunicul, bunica. Eu cred că o poveste nu este neapărat acea istorie care e scrisă după anumite canoane, nu e neapărat să fie populată cu personaje frumoase sau fantastice, nu e neapărat să aibă o morală. O poveste trebuie să fie egală cel puţin unei emoţii. Pentru mine, o poveste nu poate exista fără această emoţie. Această poveste poate fi o propoziţie sau un rînd sau un pasaj dintr-un cîntec spus într-un anumit cadru; dacă are emoţie, ea nu e mai puţin decît o poveste. Încadrarea ei contează; vibraţia pe care o dă, pe care o pune în aer... O carte poate fi scrisă pentru o frază. Pentru mine aşa ceva este o poveste: momentul acela cînd totul din jur este înviorat sau este luminat de un fir, de o undă. Şi acea undă este o poveste care a făcut totul să fie altfel, pentru cîteva minute. Astea sunt poveştile pe care eu le caut...

— Triste. Toate poveştile mele preferate sunt triste. Întotdeauna mi-a plăcut tristeţea. Eu mă simt atît de bine în tristeţe încît, ca să zic aşa, parcă mă apucă aşa, ca o veselie, atunci cînd sunt tristă... Nu am fost niciodată de partea veseliei, a feeriei acesteia pe care oamenii o ridică în slăvi. Starea aceasta de bine, de firesc, de autentic poate veni, şi la mine de fapt vine mult mai des, din nostalgie sau din melancolie. Pe mine acestea aproape că aş putea să spun că mă binedispun. La mine, întotdeauna optimismul care s-a născut din tristeţe, din nostalgie, din melancolie a fost mai preţios. Ca scriitor, cu atît mai mult. E vitală această stare pentru scrisul meu.

— Aş vrea să scriu mai mult, să mă consum mai puţin cu fleacurile. Am mai multe lucruri, texte pe care aş vrea să le închei şi în care, momentan, m-am împotmolit. Aş vrea să pot să ajung să scriu acele poveşti de care acum îmi e teamă să încerc să le scriu şi faţă de care simt o puternică responsabilitate. Aş vrea să scriu o carte despre bunicile noastre din zona menţionată de mine şi, mai ales, aş vrea să o scriu cum se cuvine.

Cît despre ce nu aş vrea de la scrisul meu – mai ales, nu aş vrea să devin prea „meseriaşă”. Mi-ar plăcea să rămîn un pic şi aşa cum sunt acum – adică, să păstrez un pic de sălbăticie în scrisul meu. Nu aş vrea să ajung să scriu şi să ştiu ce vrea lumea de la mine. Aş dori să fiu, totuşi, o surpriză pentru cititorii mei şi, atunci cînd public o altă carte, oamenii să nu se aştepte unde merg cu textul, de ce am ales să merg acolo şi nu altundeva... Mie mi se pare dureros pentru un autor cînd lumea spune despre el că e „meseriaş”, că ştie ce se vinde şi că scrie ca atare. Nu îmi doresc aşa ceva.

— Simplu: nu am aşa ceva. Nu am gîndit aşa de departe. Nu proiectez lucrurile în această privinţă. Aştept ca ele să vină de la sine, să se lege de la sine. Eu cred că reuşesc mai bine, aici, în literatură, cei care nu îşi programează destinul de scriitor. Sper să nu ajung să îmi programez cărţile, ca pe nişte proiecte sociale...

— Singura mea politică, sustenable, cum spun englezii este să... citesc cît mai mult. Fără aceasta, cu siguranţă, nu poţi să faci literatură. Sau eu cel puţin aşa cred. Oamenii care nu citesc, la un moment dat, se va simţi asta în scrisul lor. Eu acum, bunăoară, simt un mare gol de cărţi. Pe care îl voi umple. Inclusiv pentru a scrie din nou.