– Formula mi se pare deopotrivă evidentă şi echivocă. Nicio societate nu supravieţuieşte dacă nu produce o cultură „rezistentă”. Până la fabrici şi uzine, ai nevoie de un imaginar comun: o boltă de mari simboluri împărtăşite şi durabile. Pe de altă parte, în comunism, „rezistenţa prin cultură” a avut o funcţie ambiguă: între „acrobaţia cu plasă”, cu voie de la Securitate, şi eroismul opoziţiei culturale în faţa unei barbarii care ştia totul şi strivea totul. Altfel spus, ce mă deranjează la această expresie (oricum irelevantă, astăzi) e tocmai faptul că desemnează simultan adaptarea oportunistă (îndărătul unor supape controlate) şi curajul etic de a te împotrivi dictaturii. S-au brodat multe ipoteze în jurul sintagmei: ba că orice operă relativ autonomă şi estetic validă era – în chip obiectiv – o formă de a submina selecţia inversă impusă prin lupta de clasă, ba că adevărata rezistenţă a fost prezentă doar în operele interzise. Nu e simplu. Iau de pildă în discuţie, cât pot de obiectiv, două faze biografico-literare din viaţa tatălui meu, A.E. Baconsky. Până la 30 de ani, a publicat trei nefericite plachete proletcultiste. S-a dezis public de ele în 1956, la tribuna primului congres al scriitorimii din RPR, când a făcut apologia lirismului autentic, neîncorsetat de „comenzi sociale”. Puteai face „rezistenţă” (prin pledoaria expresă pentru autenticitate şi libertate) la tribuna unui congres oficial bolşevic? Sau: în 1969, A.E. Baconsky publică volumul Cadavre în vid, care nu doar că poate să apară, dar e şi premiat de Uniunea Scriitorilor (nefiind, aşa cum indică deja titlul, genul de poezie „patriotică” aşteptată de PCR). Cu doar câţiva ani mai târziu (1972), el nu mai poate publica la nicio editură din ţară romanul parabolic-antitotalitar Biserica neagră (apărut doar în Germania şi citit la „Radio Europa Liberă”). Întrebare: volumul din 1969 era sau nu o formă de „rezistenţă prin cultură”? Vă mai dau un caz: cel al lui Petru Dumitriu, cu a sa Cronică de familie. Romanul – în cheie satirică balzaciană – a fost un best-seller oficial al culturii de la finele anilor ‘60. Şi era aşa pentru că, în el (ca şi în Scrinul negru) „odioasa” lume burgheză era pusă într-o lumină grotescă şi imorală. La puţin timp după acest succes, Petru Dumitriu „fuge” în Occident, iar romanul său e pus la index, scos din biblioteci, adică intră în regim de samizdat: numai paradoxuri...

– De fapt: rezistenţă prin cultură – a fost sau nu a fost?

– A fost şi n-a fost! Sau a fost în fel şi chip! Avem de-a face cu un larg deschis evantai cazuistic. Deţinutul politic (nu neapărat numit Radu Gyr) care scria poezie de închisoare ţinea spiritul viu în centrul infernului concentraţionar: nu doar că nu se preda, dar mai avea şi energia de a supravieţui poetic, transfigurator. Romanul de sertar (I.D. Sârbu, de exemplu) sau Caietele lui Alexandru Dragomir sunt şi ele un act aureolat retroactiv cu demnitatea rezistenţei. Multă lume – să ne gândim la situaţia exemplară a bietului Gheorghe Ursu – a plătit cu viaţa „crima” simplei scrieri a unui jurnal intim. Aş reformula dezbaterea: ar fi fost eficientă şi suficientă o mai largă „rezistenţă prin cultură”? Din păcate, nu. Aşa încât nici relativa ei „precaritate” (cantitativă) nu e un motiv de culpabilizare colectivă. În frigul unei dictaturi, un simplu poem (vezi Ana Blandiana) sau o biată replică în doi peri pe podeaua unui teatru au forţa unei detonări, dar nu şi pe aceea de a coagula o mişcare proto-politică: doar supravieţuirea unor instituţii (precum Biserica romano-catolică din Polonia, protejată de la Vatican) au avut cum să se constituie în contra-puteri efective în lupta cu Molohul bolşevic. În Germania nazistă a fost cam la fel: doar exilul a menţinut vitalitatea libertăţii creatoare. Cine a rămas în „patrie”, precum Heidegger sau Carl Schmitt, a fost obligat să plătească tributul unei alinieri mai mult sau mai puţin explicite.

– O să vă întreb frontal, fără precauţii: cum aţi descoperit Tradiţia? Ce s-a întâmplat în viaţa dumneavoastră, aşa încât urmarea a fost că aţi ajuns „în relaţie” complexă cu Tradiţia?

– Tradiţia începe să-ţi vorbească de la prima lectură „autonomă”, consumată îndeobşte la începutul adolescenţei. Căci nu există carte „actuală”; tot ce-ţi ajunge pe radarul intelectual e predat, transmis, moştenit. Aşadar, orice act de consum cultural (vizita unui muzeu de artă, audiţia unui concert simfonic, răsfoirea unui almanah interbelic) te pune în contact cu trecutul, ca temelie şi condiţie a propriei tale însemnătăţi conştientizate. Nu poţi exista cultural (ca fiinţă raţională, gânditoare şi, eventual, creativă) dacă nu stabileşti un raport existenţial cu patrimoniul care-ţi permite să te situezi în lume. Primele mele lecturi filozofice: Apărarea lui Socrate (cel mai „simplu” dialog platonician) şi Aforismele asupra înţelepciunii în viaţă, textul schopenhauerian tradus la noi de Titu Maiorescu: două texte „mici”, care mi-au făcut imediat conexiunea cu clasicitatea greacă (în marele ei moment de cumpănă) şi cu pesimismul unui filozof „burghez” din Frankfurt, în tălmăcirea spiritului rector al Junimii moldave: cum ai deschis o pagină de titlu, te afli deja pe teritoriul acaparant al tradiţiei. Negările programatice şi iconoclaste ale tradiţiei devin parte a tradiţiei: priviţi pisoarul lui Duchamp. Are deja ceva arheologic. M-a frapat acest bizar sentiment şi când am cercetat o mare retrospectivă Brâncuşi, la Centrul Beaubourg: în atelierul minuţios reconstruit nu mai strălucea bronzul polisat al avangardei, ci patina stinsă a unor tonuri de Rembrandt. Şi era pretutindeni mult praf atemporal, un soi de păienjeniş crepuscular...

– Dacă nu e vie, suntem morţi! Avem 70.000 de ani de tradiţie: cât homo sapiens. Cu cât te adânceşti în această tradiţie multiformă, stratificată şi organic prelungită în propria ta ambianţă socioculturală, cu atât ai mai multe vieţi „la activ”. Acumularea culturală e un act orgiastic de vampirism, dar nu pentru că te afli captiv într-un mormânt de faraon, ci pentru că te hrăneşti, literalmente, din seve străine şi totuşi compatibile cu grupa ta sanguină. Suntem prizonieri ai peşterii platonice, aşa cum putem fi pelerini la sursele gândirii, geometri ai misterului cosmic, alchimişti ai conexiunilor dintre noi, ca monade, şi marea gramatică universală... Sigur, n-ai cum să descrii aceste fenomene, procese, dinamici şi combustii fără ajutorul unor metafore mai mult sau mai puţin adecvate.

– Cred că fiecare individ dezvoltă o stilistică proprie a incursiunii refondatoare. Unii citează, fac liste, lucrează cu instrumentele arhivarului şi colecţionarului. Alţii sfredelesc tunelul memoriei umane pentru a compune mozaicuri şi sinteze, antologii ale semnificativului. Există hedonişti ai gratuităţii şi laborioşi ai erudiţiei riguroase, diletanţi şi profesionişti ai exhaustivului sectorial. Interesantă e şi relaţia cu tradiţia a omului neşcolit: el o însufleţeşte aproape fără să ştie. Preia din aer înţelepciunea comună, transmisă oral şi tot îşi construieşte o punte către părinţi: simpla răsfoire a unui album de familie valorează cât o călătorie spre lumea spectrală şi exigentă a celor morţi... E şi ţăranul cu trei clase, din anii ‘20, un soi de Orfeu!

– Există o negaţie caricaturală a tradiţiei ca „lucru” mort. Numai că orice lucru e mort! Dacă te raportezi la trecut printr-o grilă reificantă, poţi fi oricât de „progresist”, că tot degeaba. Progresul e regres. Revoluţia înseamnă întoarcere ocolită la izvoare; capacitate de a reinventa totul. Acel ansamblu de valori, simboluri, reprezentări şi idei care te-au făcut posibil, cu tot cu patosul tău prometeic. Poate că transmisia intelectuală a tradiţiei (prin şcoală şi incursiune solitară) e abstractizată, din raţiuni economice: n-ai destul timp şi spaţiu pentru teleportări complete. Apar reducţiile pedagogice, definiţiile, scurtăturile practice. Dar relaţia cu tradiţia nu poate fi, cum ziceam adineaori, decât existenţială, personală, intimă, vitală, organică şi participativă.

– În cuvântul explicativ la volumul Fascinaţia tradiţiei folosiţi o sintagmă care îmi place mult – „inteligenţa libertăţii”. Ce înseamnă aceasta? Când e libertatea altfel decât inteligentă?

– E tentant să facem jocuri de cuvinte, mai ales cu nişte cuvinte mari, definitorii şi acaparante. Ce să zic? Da, libertatea e neapărat inteligentă, pentru că e dinamică, responsabilă, are o sobrietate inerentă, gravă precum faptul că trăieşti X ani pe o planetă mărginaşă, ca fiinţă raţională, muritoare şi capabilă, cum ziceau scolasticii, să gândească infinitul. O libertate aiurea, fără cap, e doar captivitate impulsivă în instinctul vieţii ca furie oarbă. E nevoie şi de dimensiunea aceasta halucinatorie şi (ca în toate culturile) halucinogenă, însă nu te poţi înşela mereu cu droguri: un paradis artificial e cam totuna cu un infern cât se poate de real. Alternanţa de bine şi rău (salutar tranşată prin deciziile noastre libere) implică şi combinaţia de fericire, suferinţă, speranţă, eşec, solitudine şi comuniune. Pe mine mă obsedează doar servitutea voluntară, evidenţa că există o majoritate care nu pare să ştie ce-i de făcut cu libertatea. Nu am un răspuns filozofic valid la această defecţiune a condiţiei umane.

– E simplu: sunt acelaşi, modificat de propria evoluţie, care nu implică suişul continuu, cât uzura temporală, nervoasă, confruntarea cu limitele pe care vârsta nu le mai poate ignora sau ascunde. Sunt perfect conştient de condiţia (sau fundalul istoric) al fiecărui text pe care l-am scris vreodată. În cazul „scrierilor de tinereţe”, se vede omul la început de drum academic, puţin preţios, dornic să ajungă la idee pe căi ocolite (de parcă ideea ca atare l-ar înfricoşa). Eram atunci (prin anii ‘80) un candidat la emigrare, îmi doream să fac studii doctorale occidentale (obiectiv realizat abia după ‘90), îmi fixam singur standarde apusene, ca să zic aşa. Nu mă interesa risipirea, cu mici tam-tamuri demonstrative, în curticica provincială a „culturii” noastre oblăduite de PCR, Securitate şi pletora activiştilor semidocţi din care facem şi astăzi guverne. Dacă tot îl citeam pe Le Goff, să zicem, el îmi era şi model autentic. De altfel, l-am regăsit în juriul meu pentru susţinerea tezei de doctorat (după ce îi audiasem cursul despre râs în Occidentul Latin, la EHESS). Le recomand acelaşi nivel de ambiţie şi tinerilor studioşi de astăzi, înarmaţi cu ubicuitatea internetului.

– Formator a fost tot ce se opunea – explicit sau implicit – regimului. Am citit multe cărţi traduse atunci, dar mai ales cărţi în franceză şi engleză, fie că existau deja în bibliotecă, fie că le procuram de la anticarul clandestin Radu Sterescu (în fine, săracul de el, cred că era aspru supravegheat de „organe”). Deformator a fost tot ce ţinea ca atare de comunism: laşitatea a milioane de oameni (începând cu a mea), obedienţa tâmpitor-umilitoare, acceptarea condiţiei de sclav-cobai într-o utopie realizată cu mijloace atât de mincinoase, perverse, brutale şi inumane... în numele „grijii pentru Om” (o ficţiune numai bună de justificat toate crimele, abuzurile şi delirurile propagandistice). Sigur, n-am fost membru PCR, am făcut studii de teologie (o chestie nu neapărat „pe linie”, ca să zic aşa), mi-am „depus actele pentru plecare definitivă”, am refuzat, ca redactor la o revistă a Patriarhiei, să scriu „editoriale” în care să arăt, simplu, în cuvinte calde, cât de bine o ducem... Abia ieşirea, pe 21 decembrie ‘89, la Universitate, m-a eliberat de acel ego călcat zi de zi cu şenila fricii.

– Scriam ce-am adunat în volumul acesta: Fascinaţia Tradiţiei. Studiam greaca veche (mai ales biblică şi patristică), eram foarte pasionat de Părinţii Bisericii, de istoria Bisericii, de medievistică şi de istoria religiilor. Am fost foarte norocos cu studiile teologice şi primul job, la Editura Institutului Biblic al BOR: unde aş fi putut publica textele pe care le-am reunit acum în volum? E dovada indirectă a faptului că lumea Bisericii era, în plin comunism, ultimul bastion al libertăţii de a cerceta şi de a sonda tradiţia (brutal ocultată de ideologia comunistă, care rescria la fiecare deceniu atât viitorul, cât şi trecutul)... Scriam şi pentru că eram în corespondenţă cu mari savanţi occidentali: le trimiteam extrase din studiile mele apărute în revistele teologice ale BOR, cu rezumate în franceză sau engleză: aşa am putut deveni, la 25 de ani, membru în Asociaţia Internaţională de Studii Patristice.

– Păi, nu ştiu cât aţi apucat din vechiul regim, dar el reuşise să construiască o realitate paralelă cu lumea contemporană din restul Europei şi al lumii: o bulă paranoică de minciuni sfruntate, de mantre ideologice repetate până la greaţă. Totul era interzis, chiar şi ce nu era interzis ca atare. Cenzură, autocenzură, lipsa informaţiilor, teme tabu. Fireşte că lumea mai păstra prin poduri reviste vechi, cărţi „nepotrivite”, fiecare familie salva, pe cont propriu, la scară mică, ceva din memoria interzisă. Sincer, mă faceţi să mă simt foarte bătrân în postura asta de povestitor la gura sobei...

– Riscante de două ori: dacă te opuneai şi dacă te conformai. În primul caz, puteai să rămâi fără serviciu, să-ţi blochezi drumul profesional, să iei bătaie la Miliţie şi Securitate (deşi nu puteai alege), sau chiar să înfunzi puşcăria, de unde existau destule şanse să nu ieşi viu. În al doilea caz, te transformai în moluscă. Un rob pe plantaţie, agăţat la ore mici de scara unui autobuz rablagit. Un şoarece îngheţat în propriul adăpost, la lumina celor două ore de „program TV” alocate măreţelor înfăptuiri multilateral subdezvoltate. Un ins care-şi lasă plasa goală la coadă: plasa arăta că ai luat plasă, că eşti în plasă, că n-ai un alt simbol care să reprezinte mai bine ce-ai ajuns, cât valorezi, ce-ţi doreşti de la viaţă.

– Am „verificat”, cum spuneţi, exact ce-au trăit mai toţi cei din generaţia mea: farmecul copilăriei nu-ţi putea fi furat (nu puteau interzice derdeluşul sau fotbalul pe maidan, lapte-gros sau cornetele din hârtie de ziar, trase prin sarbacane de plastic). Te salvau un mic cerc de prieteni, lectura asiduă, filmele la „Cinematecă” sau pe videocasete (la vecinul/ amicul care poseda o asemenea sculă). Te salvau excursiile la munte, vacanţele sărăcăcioase (inclusiv la cort) pe „litoral”. Te refugiai în iubiri scurte şi intense, în reverii, îţi prindea grozav de bine şi să ai un câine, pe care să-l scoţi la plimbare prin cel mai apropiat parc...

– Pe de o parte, se simţea cumva că aberaţia asta de regim, cu Pingelică şi Savanta în vârful piramidei de porcării, nu mai „ţine” mult. Pe de altă parte, că tot am pornit de la asta: „rezistenţa prin cultură”... La care s-a adăugat descoperirea, majoră, a dimensiunii religioase a oricărei existenţe cu sens.

– În mare parte, da, cu toate completările şi revizuirile inevitabile.

– „Atunci sunt tare, când sunt slab”, spune Sf. Apostol Pavel. Aici s-a produs revelaţia.

– Era o anticipare utopică, hard, a ceea ce trăim azi – din fericire – în cheie democratică. În regulă: te secularizezi. Şi ce-ţi rămâne în faţa morţii? Indiferent de context, secularizarea e o continuare şi o prefaţă a experienţei noastre fundamental spirituale.

– Dacă democraţia nu se autodistruge prin „relativism moral absolut”, tentaţia progresismului şi a revoltei faţă de starea prezentă e firească în orice generaţie. Sper ca orice om tânăr, dornic de o „lume mai bună şi mai dreaptă”, să evite experienţa istorică a unei dictaturi reale şi totodată să-L găsească, odată cu inteligenţa tradiţiei, pe Dumnezeu. Odată ce apuci 50 de ani, devii conservator, e o lege nescrisă a năbădăilor omeneşti...