Cristian Pătrăşconiu în dialog cu Teodor Baconschi

Cristian Pătrăşconiu: – Teodor Baconschi, „creştinism universal”. Dacă aşa stau lucrurile, nu ar fi trebuit oare să fie mai uşor pentru mişcarea ecumenică?

Teodor Baconschi: – Creştinismul e universal prin mesajul lui: pentru că întruparea lui Hristos separă istoria în două ere, aşa cum o numim: era curentă, era creştină, era de după întrupare, era în care acest mesaj a schimbat totul, nu doar a creat un pasaj de la politeism la un monoteism trinitar, deci la un paradox al pluralităţii care rămâne esenţial unică, ci şi a modelat civilizaţia din care facem parte sub toate aspectele ei, dar iată că toate datele lui Homo Sapiens s-au menţinut în priză. Asta implică tribalismul, un anumit instinct teritorial – al teritoriilor reale sau al teritoriilor simbolice. Imaginarul nostru este dominat de Biblie şi de simbolistica ei, dar culturile în care s-a încarnat Evanghelia sunt foarte diferite. Diferenţele lingvistice ne arată că tot după Babel trăim şi s-a mai întâmplat ceva, şi anume că primul creştinism, creştinismul apostolic preconstantinian, a fost un creştinism cu notă semitică, gnostică, un început de contaminare cu platonismul, dar şi o scară a comunităţilor mică, un creştinism domestic – nu neapărat de catacombă, aşa cum l-au descris romanticii în secolul al XIX-lea, dar un creştinism neinstituţionalizat sau prea puţin instituţionalizat în care, sigur, avem persecuţiile, capitalul de mărturisire cu preţul vieţii, deci epoca martirilor creştini...

– ... jertfa de sânge, da.

– ... botezul sângelui şi, totodată, o cristalizare a diferite liturghii bazate pe lecturi din Evanghelii şi epistolele care au format ulterior canonul Noului Testament; dar un creştinism discret, un creştinism de familie. Ori, după Constantin cel Mare se intră într-o epocă a creştinătăţii, nu? Deci, a creştinismului politic, a creştinismului imperial. Din acel moment, încet, încet, împăraţii, fie bizantini, fie, mai apoi, când s-a refăcut Imperiul Roman de Apus, occidentali, s-au implicat direct în viaţa bisericii. Au prezidat – în cazul bazileilor bizantini – majoritatea sinoadelor ecumenice, convocate tot de ei. Deci, au patronat politic procesul de dezvoltare a dogmelor, a doctrinei, a învăţăturii corecte, a Ortodoxiei. Şi în momentul în care a apărut ideea de Ortodoxie, ea n-a mai fost măsurată cu acel consensus, cu acel consens al Părinţilor bisericii, aşa cum se întâmpla în primele secole, ci cu ideea că imperiul este păzitorul Ortodoxiei, că un bun cetăţean mărturiseşte Ortodoxia, dreapta credinţă, şi că ce se află în afara imperiului şi în afara limitelor clar definite ale acestei doctrine este heterodox sau ostil, un element din afara acestui corp politic guvernat de Evanghelie.

Şi sigur că 16 secole a durat, de fapt, până la reforma protestantă, acest sistem politico-teologic – foarte eficient, pentru că el a ţinut laolaltă comunităţi mari, multiculturale în principiu, dar care se supuneau tumoursi acestei piramide a puterii imperiale. Şi, după aceea, atât papalitatea în Occident, cât şi simfonia bizantină la Constantinopol, această putere bicefală între patriarh şi împărat, s-au prăbuşit: în răsărit – sub Islam şi Noul Imperiu Otoman; în apusul Europei – prin reforma protestantă care, la începutul secolului al XVI-lea, a contestat radical deodată cu puterea papală şi doctrina catolică. Deci ne aflăm ca moştenitori ai unei istorii foarte lungi. 2000 de ani înseamnă, în fond, enorm.

– Da. Da.

– ... şi în faţa unui peisaj creştin confesional super fragmentat, centrifugal, care se tot divide în loc să se găsească un punct de convergenţă.

– Ce fel de nostalgie a unităţii implică, să zic aşa, ideea ecumenică? Ce ar focaliza, fie şi în imaginar?

– Cred că are două ambiţii. Pe de o parte, una istorică, de revenire la relativa unitate a bisericii din perioada aşa-zisei pentarhii, când cinci patriarhii: Roma, Constantinopol, Antiohia, Alexandria şi Ierusalimul ţineau cumva cupola bisericii întreagă, şi o aspiraţie secundă, mai idealistă, către porunca lui Hristos, de fapt, nu porunca, rugăciunea pe care Hristos a făcut-o către Tatăl Ceresc, nu?, ca toţi să fie una. Deci, în ideea că trupul Lui mistic, care este Biserica, adună întreaga omenire, nu adună doar o populaţie din Europa sau mai ştiu eu ce. Şi sigur că ambele ambiţii sunt prea mari, după cum se vede. N-am reuşit în nicio generaţie să răspândim îndeajuns acest dor după unitatea creştină, dar ceea ce contează este perpetuarea memoriei culturale despre relativa unitate a creştinătăţii în primul mileniu şi totodată reflecţia tuturor în toate bisericile cu privire la paşii pe care ar trebui să-i urmăm pentru a ne apropia măcar, adică pentru a reduce, pentru a trata aceste fracturi, care, expuse în văzul lumii necreştine, dăunează prestigiului creştinismului. Nu? Dacă vezi o învăţătură care se declară revelată, care e veche şi urcă până la apostoli şi la Hristos însuşi, într-un corp al bisericii făcut bucăţi – sunt sute de bucăţi –, evident că treaba asta întreţine şi polemica interconfesională şi totodată dă un mesaj prost pentru că ne aduce aminte de situaţia în care erau apologeţii din primele două secole faţă de filozofia păgână, nu?, unul din principalele reproşuri era că filozofii se ceartă toată ziua între ei.

– Ar fi, în termeni kantieni aici, ecumenismul sau ideea ecumenică o idee, nu ştiu, regulativă, poate, o idee către care să privim?

– Eu am căutat ca, printr-o conferinţă recentă, să fac un rezumat al istoriei mişcării ecumenice pentru că ea e puţin cunoscută la noi. Şi am spus acolo că, deşi începând cu Adunarea Mondială a Bisericilor de la New Delhi din 1961 şi bisericile captive în lagărul socialist au început să trimită delegaţii, deci, deşi România socialistă, ca să ne referim la noi, a avut o biserică activă în mişcarea ecumenică, dar o activitate controlată, evident, de regim, ei bine, totuşi, populaţia habar n-are. Sunt generaţii întregi care înjură ecumenismul astăzi la comanda manipulatoare a unor forţe populiste. Dar nu ştiu despre ce e vorba. De pildă, îşi imaginează că, dacă Papa Ioan Paul al II-lea şi Patriarhul Teoctist au fost pe acelaşi podium în Parcul Izvor în mai ’99 şi Papa a celebrat misa catolică, înseamnă că ortodocşii s-au dat/ au devenit catolici sau, nu?, oamenii nu fac, de asemenea, diferenţe de bază între dialogul interconfesional şi intercomuniunea euharistică. Nu ne împărtăşim din acelaşi potir pentru că avem învăţături divergente despre sacramentul Euharistic, dar putem sta laolaltă, nu? Fără să ne strângem de gât, fără să ne demonizăm reciproc.

Deci, discuţia despre ecumenism e bună ca să vedem de unde venim şi să înţeleagă mai mulţi că au existat, mai ales după Al Doilea Război Mondial, generaţii întregi de creştini – în primul rând europeni – care şi-au dorit să lucreze în sensul regăsirii unităţii vizibile a bisericii şi care au schimbat climatul, au creat o agendă de discuţie ecumenică, au stimulat dialogul acesta teologic internaţional şi chiar au ajuns la adoptarea unor documente, cum a fost acel document despre sacramentele de bază – botez, euharistie, mirungere – la Lima şi care a fost reconfirmat de curând, acum vreo 10 ani, la o adunare ecumenică a bisericilor din Coreea de Sud. Deci, e nevoie să îi lămurim pe oameni, pe concetăţenii noştri cu privire la faptul că aceasta nu e o chestiune pur academică la îndemâna istoricilor bisericii sau ai secolului al XX-lea. E o temă care trebuie lămurită pentru ca în locul acestei hidoase uri faţă de creştinii de altă confesiune pe care o vedem la mulţi ortodocşi români azi să apară puţină cultură generală. Şi...

– Da. Un pic de atenţie şi de deschidere.

– O inimă îmblânzită, care să-ţi arate că, până la urmă, dacă tu te-ai născut în ortodoxie e un accident şi că fiecare biserică creştină se consideră ortodoxă că doar, altfel, n-ar avea adepţi. Dar umflarea asta în pene, ştii, a marginalului, statistic vorbind, care are, e moştenitorul unei mari averi! Sigur, noi nu putem contesta apostolicitatea Bisericii Ortodoxe. Nu putem contesta nimic din bogăţia ei teologică, liturgică, iconografică, dogmatică, cultică, dar suntem 4% din omenire şi 11-12% din lumea creştină. Deci, oricât ne-am crede noi „restul lui Israel” sau ultimul drept din Sodoma, ar trebui să fim mai modeşti, să înţelegem că anumite păcate pe care purtătorii ortodoxiei le-au făcut în istorie ne-au împins la marginea ei şi să înţelegem de ce; ar trebui să combinăm pedagogia despre ecumenism şi cu o noua activare a unei memorii penitenţiale despre încercarea Bisericii Ortodoxe în comunism. S-a vorbit destul de puţin despre asta. Am trecut repede peste acest capitol.

– Este elefantul din încăpere, de fapt, într-un fel.

– Da. Şi eu zic că sunt subiecte în afinitate pe care trebuie să le tratăm cumva împreună.

– Apropo de ecumenism, de ce a venit Papa atunci în România şi de ce nu venise vreun papă până atunci niciodată? E primul papă care vine în România.

– E povara asta a unui mileniu de schismă între ortodocşi şi catolici. Ce ne desparte? Nu recunoaştem primatul papal. Nu facem Euharistia cu pâine nedospită, purgatoriul şi dubla purcedere a Duhului Sfânt. Sunt probleme teologice şi de cult şi de organizare care însă puteau fi depăşite. Chiar au fost depăşite, de pildă, la sinodul de la Ferrara – Florenţa. Dar uite că orgoliul întâietăţii în cazul bizantinilor a dus la perpetuarea acestei schisme între două biserici surori şi două biserici apostolice care fuseseră în comuniune. Nu era o problemă pentru bizantini să accepte statutul de primus inter pares al papei de la Roma, ca urmaş al Sfântului Apostol Petru, primul episcop al Romei. Dar a fost schisma.

Schisma a devenit... s-a adâncit la 1204 când cruciaţii latini au cucerit Constantinopolul pentru 70 de ani. Au creat acolo un imperiu latin de Constantinopol. Deci, atâta vreme cât generaţii întregi au acţionat orbite de vanitatea propriei îndreptăţiri şi cu ostilitate faţă de orice diferenţă, am moştenit această situaţie, nu?, o situaţie de ură .

– Ca un reflex într-un fel.

– Şi astăzi, dacă vrei să nu plutim în abstracţii, uite, te duci la Muntele Athos. Muntele Athos apare pe la anul 1000. E o republică teocratică, monahală, ortodoxă, care păstrează comori inestimabile, icoane vechi, arhitectură, manuscrise ş.a.m.d. şi care e reparată cu banii Europei. Acolo, ca şi la noi, în toate mănăstirile cu adevărat importante, de patrimoniu, s-au alocat bani europeni pentru restaurarea lor. Şi ce fac athoniţii? Înjură de dimineaţă până seară papalitatea şi ascund panourile alea pe care scrie „Reparat cu bani europeni” întrun şanţ. Le maschează să nu se vadă dacă se poate. Deci, e o ipocrizie, pentru că accepţi ajutorul papistaşilor, dar continui să-i înjuri ca pe nişte draci împieliţaţi.

– Nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită...

– Da. Or, asta trebuie denunţat şi trebuie denunţat dacă e la ortodocşi de către ortodocşi. Nu trebuie să-i aşteptăm pe catolici, care sunt, pe de o parte, mult mai mulţi, mai bogaţi, cu problemele lor şi deschişi din ’60 încoace, ’62 după Conciliul 2 Vatican. Sunt... E învăţătura bisericii catolice că trebuie să dialogheze cu fraţii separaţi din ortodoxie, să se apropie de ei. Dar ai nevoie de două părţi pentru dialog. Spuneai de Teoctist, patriarhul Teoctist a înţeles foarte bine că România e o ţară subdezvoltată, izolată şi care trebuie să-şi găsească o altă cale de dezvoltare şi că întâlnirea cu Patriarhul Occidentului...

– Dar – chiar voiam să întreb – de ce, dacă atâta vreme nu s-a putut, dintr-odată s-a putut?

– Ei, n-a fost chiar dintr-odată, pentru că trecuseră şapte ani de la căderea comunismului şi regimul Iliescu a trimis nu ştiu câte invitaţii oficiale către Papa, mai ales că era vorba de Ioan Paul al II-lea.

– Polonez, da.

– Deci, da, era un personaj apreciat pe toată planeta şi foarte respectat pentru rezistenţa pe care fostul arhiepiscop şi cardinal al Cracoviei în acea frumoasă catedrală rezistase prin omiliile sale curajoase la opresiunea comunistă din Polonia. Era Papa care a fost ales în timpul comunismului ca papă şi a creat asta un şoc nemaipomenit la Kremlin. O lovitură la care nu se aşteptau.

– Pentru că Papa are multe divizii de fapt – în realitate.

– Bineînţeles. Da, s-a văzut. S-a văzut, le-a trimis în luptă şi în câţiva ani coşmarul comunist s-a prăbuşit în el însuşi. Deci, Teoctist a înţeles asta. Statul român îl invitase pe Papă, dar ei n-au vrut să-l legitimeze pe fostul comunist Iliescu. Şi mai era o problemă internă: bătălia pentru restituirea bisericilor între greco-catolici şi ortodocşi, care în primii ani ’90 a luat forme destul de contondente: de la târâtul prin tribunale până la păruiala pe străzi şi ocuparea milităroasă a lăcaşurilor sau evacuarea lor cu forţa. Deci a fost o perioadă complicată.

Însă s-au aliniat astrele, cum se spune, în ’97, adică prima alternanţă, un preşedinte care nu era fost comunist nomenclaturist...

– Emil Constantinescu, da?...

– ... educat la Moscova; plus, un ambasador tânăr cu studii la Sorbona ...

– ... aci de faţă!

– ... exact, care cunoştea foarte bine cele două biserici, teologia lor, problemele de pe masă. Şi s-au pus nişte condiţii: de pildă, Vaticanul a cerut ca un fel de factor de facilitare a vizitei instituirea unei comisii de dialog între ortodocşi şi greco-catolici. S-a făcut de bine-de rău, s-a trecut de la necreştineasca ostilitate făţişă la un fel de dialog care să aplaneze conflictul. Şi, totodată, ne-am luptat atunci pentru ca toţi membrii sinodului ortodox să fie de acord ca patriarhul să trimită o scrisoare de invitaţie. Pe scurt, Papa nu venea dacă era invitat doar ca şef de stat de către omologul său Emil Constantinescu. El venea şi într-o vizită apostolică la păstoriţii lui catolici, romano-catolici şi greco-catolici, şi venea într-o vizită ecumenică. Deci trebuia să aibă avalul, bunăvoinţa bisericii majoritare, nu? Lucruri cât se poate de fireşti.

Numai că în sinod erau mari dezbateri pentru că... era o tabără pro şi o tabără contra; se temeau, nu se ştie de ce, că trec românii la catolicism; se temeau că asta întăreşte prea mult biserica greco-catolică; se temeau poate de Occident, erau încă obişnuiţi în lagărul socialist, dincoace de zid.

– ... softul mental, să zicem. Da.

– Şi mai era o piedică contraintuitivă în rândul greco-catolicilor, pentru că ei acceptaseră martiriul nu doar în clerul obişnuit, ci şi şapte episcopi greco-catolici închişi în puşcării comuniste au murit acolo din loialitate faţă de Hristos, dar şi faţă de Sfântul Părinte de la Roma. Şi culmea este că ei, deşi şi-ar fi dorit enorm să-l vadă la ei în ţară pe Papă, se temeau în acelaşi timp că prezenţa lui ar consfinţi status quo-ul, adică situaţia asta în care ei n-au primit chiar toate bisericile înapoi. Şi, deci, dacă Papa vine, recunoaşte şi starea de fapt, şi o consfinţeşte.

– O consfinţeşte. Da...

– Astfel încât nu va mai urma o nicio evoluţie pentru că el a zis: e în regulă aşa, dacă vin. Nu? Vedeţi doar că a fost o vizită cu prealabile foarte accidentate şi cu un context turbulent greu de gestionat, cu multe patimi şi, în fine, prejudecăţi care lucrau din plin. Dar când e să fie, este! Şi aşa s-a întâmplat treaba asta care a pus România, ca exponentă a Ortodoxiei latine în drumul ei spre Occident, pe o cale mai netedă, mai puţin dubioasă.

– De altfel, apropo de temerea celor din biserica greco-catolică, legată de cei şapte episcopi, următorul papă, care a murit şi el între timp, a participat la slujba de canonizare a lor peste... peste mai mulţi ani.

– A dus la capăt o operă, sigur, de trecere în rândul sfinţilor a acestor episcopi şi n-a mai fost, spre deosebire de Ioan Paul al II- lea, nici oprit doar la Bucureşti. A putut să se ducă...

– Da. La Blaj a fost. Da.

– La Ciuc, la Blaj şi, mă rog, să se întâlnească la faţa locului cu credincioşii.

– În direcţia conversaţiei despre ecumenism: ar fi fost altceva dacă moştenirea fabuloasă şi întemeietoare creştină, dacă patrimoniul creştin ar fi apărut înscris explicit în Constituţia europeană?

– Da, fără îndoială că avea importanţă. Acuma, nu că cei 450 de milioane de cetăţeni ai Uniunii dorm cu o eventuală constituţie ... sau cu tratatele uniunii sub pernă şi le conspectează atent zi de zi. Dar sunt acte politice fondatoare, cu rol constituţional, deci de lege fundamentală a acestei mari comunităţi de civilizaţie democratică. Ar fi fost important dacă în preambulul acestor texte ar fi figurat asumarea moştenirii iudeo-creştine. S-a tot insistat pe dubletul ăsta iudeo-creştin. Pe de o parte, pentru că Vechiul Testament şi Noul Testament cam asta sunt. Asta e relaţia, nu? Şi, pe de altă parte, din culpa post-holocaust, europenii au ţinut să depăşească prin această formulă trist-îndelungatele secole de antisemitism teologic. Nu rasial.

– Da, da, da.

– ... ci legat de tema asta a poporului ales care devine deicid. Însă, ca să revenim la ce spui, clar că, dacă figura în preambulul unui tratat constituţional european această asumare a tradiţiei iudeo-creştine, atunci partidele politice din tot spectrul regăsite în Parlamentul European ar fi avut şi un impuls legal pentru a acţiona spre păstrarea acestei memorii, nu spre îngroparea ei cât mai adânc sub pământ.

(...)

– Citim pe final capitolul 4, primele şase secvenţe din Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel şi anume acestea: „De aceea, vă îndemn, eu cel întemniţat pentru Domnul, să umblaţi cu vrednicie, după chemarea cu care aţi fost chemaţi, cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă răbdare, îngăduindu-vă unii pe alţii în iubire, silindu-vă să păziţi unitatea Duhului întru legătura păcii. Este un trup şi un duh, precum şi chemaţi aţi fost la o singură nădejde a chemării noastre. Este un Domn, o credinţă, un botez, un Dumnezeu şi Tatăl tuturor care este peste toate şi prin toate şi întru toţi”. Închid citatul. Însă e greu să mai pui asta înăuntrul nostru pentru că e tot mai greu să fii creştin în lumea de astăzi? Sau ne facem noi greutăţi inutile, Teodor Baconschi?

– Cuvintele lui Dumnezeu prin Pavel sunt definitive, pot fi săpate în piatră.

– Sculptate, da, tăiate în piatră.

– Da, e suficient să recitim, iată, părţile acestea esenţiale din Noul Testament ca să vedem ce avem de făcut, pentru că n-aş avea ce să adaug acestor cuvinte pauline. Adică nu, nu văd... sigur că ele fac parte din conversaţia epistolară între apostolul Pavel şi una din comunităţile fondate de el, deci faţă de care se simţea responsabil şi iubitor, dar evident că ele sunt cuvinte valabile atunci ca şi acum, nu doar pentru corinteni, ci pentru toţi creştinii, toţi cei botezaţi. Şi nu trebuie să recurgi la alambicări filozofice ca să găseşti o soluţie, ci să revii la acest vocabular.

– Ca să facem o parafrază; de fapt, o trimitere actualizată: „Ia şi reciteşte!”, nu?

– Da, Ia şi reciteşte!. Da, pentru că e clar că ne comportăm ca şi cum aceste îndemnuri n-ar exista.

Notă: interviul de faţă reprezintă varianta editată – şi prescurtată – a conversaţiei pe care am avut-o cu dl Teodor Baconschi în cadrul podcastului SPANDUGINO („Rezilienţă prin cultură”), imediat după conferinţa Domniei sale susţinută în cadrul proiectului „Justiţia Memoriei”, intitulată Creştinismul universal: de la idealul unităţii la realitatea dezbinării.