Cei ce astăzi sunt morţi bântuie pe la ospeţe

încât până şi cerul gurii tale e gata să spumege

iar pământul îţi pare mârşav, nu mai simţi

nici vinul, nici vara, nici dulcea carne,

minunatele pivniţe ale celor ce-acum sunt putregai

adumbrind intactele lor morminte,

de parcă n-ar lătra la păduri câinii de pază.

Din jilave bolţi subterane se ridică,

precum din strămoşeştile iaduri surpate în jale,

fără vlagă urlă în beznă ofilitele mădulare

ale oamenilor, de mult putrezite şi fără strălucire,

cândva ele au fost parte din trupurile lor,

la beatitudinea morţii,

de-a valma cu ale negustorilor,

cei niciodată sătui de mare şi ticăloşii.

Cum se prăvăleau pietrele peste braţele lor

tânjind mereu după orgii, după urcioarele pline

ale praznicelor, după muzica strălucitoarelor schelete

şi foamea deşertăciunii lor îi însoţea

ca o oştire a verii surpate în hrubele întunecoase –

din văi auzeam noi vuietele războinicilor muţi,

jertfindu-se pentru o piatră, un falus, o târfă.

Tunelurile sunt prea adânci şi nu le poţi străbate,

să le distrugi n-ai cum, nici chiar cu hohote prinţeşti,

iar coapsele născătoarelor pământului răzbat

ca muzica în jalnice grajduri, acolo unde

chinul tău e-asemeni mocnitei furii a vitelor.

Trădare, trădare, amară deşertăciune a primăverii

în urma cenuşiilor, bătucitelor copite, unde nici

o iarbă a întunericului nu te îndeamnă spre munţi.

I-am văzut iarna şi azi îi revăd

purtând pe tălpile lor melancolii şi negre patimi,

jos în oraşe, în depravatele pieţe, unde răzbate

limpede vântul de vară, spre văile bolnave

ce-nalţă la cer umeda iarbă, în lume,

i-am văzut în porturi şi întunecimi, în ogoare

ale căror seminţe duhnesc a ceruri vomitate;

trecătoare clipe ca muşchiul verde,

ce se retrage-n uitare sub lună,

în ziua de lucru a unui oarecare olar sau zidar.

Nimeni nu vorbea despre insule în noapte,

nimeni nu plătea când crâşmarii

îţi vârau pe gât slănina lor, poeziile ospeţelor,

de-a valma peste râu, miere şi foamete,

mireasmă a pământului visat,

într-o lume asemeni cu-a ta numai la măruntaie;

nimic nu spuneau despre puzderia caselor,

mormintelor, colinelor şi podurilor

ce-au fost cândva melancolia ta,

nimic despre frumuseţe – şi totuşi se făleau

când negrele lor tâmple se prăbuşeau fără preget,

fără tihnă, jos, în uitare, în apă şi noroi,

o lume de nimeni iubită.

Îi spun brutarului: de când mă hrăneşte pâinea ta?

Îi spun cizmarului: de când port eu pantoful tău?

Îi spun croitorului: haina ta nu mi se va mai potrivi!

Îi spun preotului: de când mă rog eu, fără de ruşine?

Tuturor le spun cât de mult mă tem de casa lor,

iar dragostea este şubredă,

atât de şubredă încât haina croitorului

nu mi se va mai potrivi niciodată, niciodată,

şi pantoful mă va strânge,

cu lehamite voi mânca eu porcul măcelarului.

Privesc în jurul meu întrebând:

cine v-a făcut pe voi?

Hei, voi, creaturi minunate,

cine v-a învăţat minciuna

la care v-aţi nărăvit?

Voi, copii, voi, bătrâni, la tot pasul

iute ca vântul ucideţi?

Voi sunteţi asemeni strămoşilor părinţilor mei?

Un neam nesfârşit, nesfârşit!

Cine v-a făurit pe voi?

Mă doare chipul ce creşte pe grumazul vostru

ca floarea soarelui, sorbind seva

trecutului an, ea însăşi soare devenind.

Dar voi nu străluciţi!

Sufletele nu se vor mai întoarce,

ele au zguduit frigul sub mersul molcom

al ninsorii ce-şi trimite timpul după desfătări

ca si când el ar trezi morţii

la malul fluviului învolburat.

Mâine tatăl meu va aduce acasă

primele ramuri din călătoria lui

şi mulţi vor înălţa durerii lui un imn,

un imn despre munţi, lacuri şi umbre

evadând din noaptea geroasă, când octombrie

scrie pe povârnişuri covârşitoarele-i versuri,

despre vii şi morţi, despre pământul

ce unora le aduce faimă,

iar satelor durerea mileniilor.

Sufletele nu se vor mai întoarce, ele poartă vântul

prin păduri spre răsărit, unde mama mea

îşi culegea viaţa dintr-un pom năruit

ce n-a rezistat nici patruzeci şi şase de veri...

Ele vor fi tulburi şi nimeni nu le va recunoaşte

ca surori, nimeni nu va mai vedea luna

ca tatăl meu orbecăind printre trunchiuri

spre casă în miez de noapte…

Ele vor spune despre dorul de vatră

şi vor pieri în drumurile pustii ale zilelor,

între tulpina arborelui şi ascunzişul mierlei ostenite.

Nici un noiembrie nu va veni, când

vorbim despre morţii noştri

ce-şi desluşesc gloria în surparea colinelor.

Mâine marea va proslăvi pe cei duşi

şi veacul acesta veacul copiilor noştri îl va uita.

Sufletele nu se vor mai întoarce,

în adâncile întunecimi ale toamnei,

în ziua eşuată îşi află refugiu, în noaptea temniţelor.

Câmpia va rămâne la obârşia colinei,

în faţa geamului meu,

unde răguşeşte pasărea fântânii,

tăinuindu-şi povestea verde: povestea

petalelor de măr şi a foamei

ce-n zilele reci în urmă rămâne,

ca şi când ar iubi răsăritul de soare

şi flămândele vorbe ale roţilor de moară

ce râului şi nopţii îi vor fi fatale.

Tatăl meu suferea de arşiţa pământului,

de chipul schimonosit al verii,

el urca pe munte, se odihnea peste bălţi.

Pe atunci navigau vapoarele spre apus,

niciodată nu voi uita cum întindea mâna

tatăl meu după sufletul omenesc –

El suia muntele să vadă patria

călcată în picioare în şapte săptămâni.

„Vă spun eu vouă – zicea – trainică este dragostea.”

Apoi tunurile se rostogoleau peste lanul de grâu

şi îngropau speranţa anului ce vine.

Toţi sufereau de seceta pământului,

unii cădeau înapoi în noapte şi spuneau:

„noi nu mai găsim nici o strofă în acest vers uriaş”.

Tatăl meu credea că pământul întreg îi aparţine,

pentru că şi-a cumpărat o sută de iugăre

de livezi, şi o colibă;

acolo-şi dormea el somnul cel fără de vise.

Sute de milioane de ani privea în ochii animalelor,

ce pâlpâiau în noaptea de Crăciun.

El spunea: „Noi n-avem nevoie de lumânări!”

Tatăl meu rupea o ramură de măslin

şi ducea zăpada la buzele surorilor lui.

În Siberia s-a îmbarcat pentru o călătorie,

dar îi trebuia o veşnicie,

pentru că toţi sufereau de arşiţa pământului,

şi o voce rostea în el: „Eu voi scufunda

lumina în omeneasca zăpadă.”

Pe lăzile pământii ale ţăranilor

stă scris că eu va trebui să mor iarna,

părăsit de soarele meu,

de clipocitul găleţilor pline cu laptele muls,

mărturisind calvarul şi sfârşitul, sub bătaia

vântului de martie ce mă sfâşie

cu amintirea petalelor de măr şi vraja luncilor!

Nicicând n-am pângărit eu noaptea cu blesteme

şi bocete, dar acest timp, acest veac fără noimă

mă va ucide cu poezia-i nătângă şi barbară!

De-acum, mai mult decât să-ndur pustia,

va trebui să port peste milenii

cirezile lăsate mie moştenire de părinţi.

Va trebui să reinventez ploaia,

ninsoarea şi sentimentul matern,

pentru păcatele mele, să slăvesc prăpădul

ce ruinează grâul propriilor mele ţarini.

Voi aduna negustorii şi târfele

de sâmbăta într-un loc din pădure,

şi pământul acesta, acest trist pământ,

îl voi dărui sălbaticei lor neîncrederi!

Mii de sori voi lasă să-mi astâmpere lăcomia!

Mâine voi redescoperi efemerul veşniciei,

în preajma izvoarelor şi turnurilor,

departe de meşteşugari,

în dimineaţa sătulă de suferinţele mele,

în care nu se întâmplă nimic altceva

decât întoarcerea acasă a stelelor.

…acolo aş vrea să le vorbesc

celor ce şi-au pierdut nădejdea,

să las în urmă tot ce a fost dispreţ,

amărăciune şi durere pe acest pământ.