De curând, universitarul şi scriitorul Nicolae Panea a susţinut o conferinţă eclatantă şi incitantă cu tema Educaţia ca formă de ipocrizie, în sala Ion D. Sârbu (arhiplină) a Teatrului Naţional „Marin Sorescu” din Craiova, în cadrul Întâlnirilor SpectActor, moderator Nicolae Coande. Expunerea mi-a stârnit ideea că ar trebui coagulată elita românească, din care, cu certitudine, face parte conferenţiarul prezent, pentru a dezbate şi impune problemele stringente ale derapajului emancipării identitare naţionale. N-ar fi superfluu un Sfat al Bătrânilor sau mai bine zis al Înţelepţilor, că nu toţi sunt în vârstă, pe la care să treacă toate proiectele de ţară.

Cu prilejul acestei conferinţe, Nicolae Panea a oferit şi autografe pe cea mai recentă carte a sa, Oraşul subtil.

Impulsionat, încărcat de declicul transmis prin conferinţă, am citit cartea cu interesul pentru a pătrunde în subtilitatea cercetării specializate a unui antropolog avizat. Trebuie spus, ab initio, că această carte se citeşte cu interes nu numai pentru problemele identitare de acută actualitate, dar şi cu plăcere, datorită discursului modern, elevat, dinamic, ritmat, expus într-o expresie plastică extrem de captivantă.

Antropologia, ştiinţa omului şi/ sau „antropologia simţurilor” (Le Breton), în scopul ei holistic, studiază omul din toate categoriile şi din toate epocile, prospectând integralitatea ontologică a fiinţei umane.

În capitolul iniţial, Despre subtilitate, ca parte ştiinţifică, Nicolae Panea, însoţit de „teama celui care păşeşte pe nisipuri mişcătoare”, intenţionează şi reuşeşte să contureze o antropologie polifonică a oraşului şi nu numai, enunţând antecedentele antroplogiei culturale universale care îl are ca întemeietor pe Herodot. Cercetarea atentă şi documentată a domeniului teoretic este racordată la studiile universale mai vechi sau mai noi ale căror rezultate nu sunt luate tale quale, ci sunt interpretate cu pricepere şi înglobate în discurul propriu. Sunt reprezentaţi astfel, cu aprecieri personale ale specificului teoriilor lor, printe mulţi alţii: R. Cavalieri, D. Le Breton, W. Ong, C. Lévi-Strauss, D. Howes, L. Rosenblum, M. Kilani, J. F. Lyotard, P. J. Laurent, F. Saillant, M. Onfray ş.a. Antropologul craiovean îi pune adesea în paralel, stabilind apropierea şi deosebirea dintre teoriile lor, transvazându-le prin prisma proprie. În acestă parte, Nicolae Panea dezbate cu sagacitate, bazat pe studiile consultate profesionist, problemele receptării senzoriale, ale Manifestului de la Lausanne, cele legate de relaţia dintre antropologie şi călătorie, despre situaţia antroplogului ca autor, despre teren şi Cortul lui Malinowski, despre antropologul locuitor şi dispariţia preterenului. Tezele şi teoriile în diversitatea lor epsitemologică sunt bine integrate în context, stârnind un interes inconturnabil pentru specialişti, desigur, dar nu numai.

Cartea impresionează, în mod indubitabil, prin vastitatea ariei de documentare, prin modul profesionist de citare şi analizare a diferitelor teorii şi concepte ale antroplogiei universale din timpurile vechi şi de astăzi. Pare că nimic nu-i scapă cercetătorului, antropologului-bibliotecă, din tot ce s-a scris şi s-a publicat în domeniu de-a lungul vremii. Nu ne perimte spaţiul să intrăm în detalii teoretice, din moment ce în compartimentul practic, aplicativ, vibrează atâtea contribuţii originale ale autorului.

Este inserată, de asemenea, şi o scurtă istorie naţională a domeniului, începând cu Şcoala de Antroplogie de la Bucureşti, din 1926, datorată profesorului Francisc Rainer, şi până la Centrul de Cercetări Antropologice (1969), condus de profesorul Victor Săhleanu, care în 2007 devine Institutul de Antropologie.

Dacă în Zeii de asflat (2001) Nicolae Panea îşi propunea o definire a oraşului românesc din perspectiva unor semantici structurate social, într-un moment de pionerat, în Oraşul subtil realizează o sinteză a îmbinării curioase dintre antropologia urbanului şi cea a simţurilor, având preocuprea constantă de a construi o antropologie sistemică a oraşului. Oraşul subtil este o carte despre observaţie – punctează în continuare autorul – care „uniformizează metoda şi propune o receptare senzorială a realităţii urbane. De aceea cartea nu este decât aparent una despre oraş, cât, mai curând, una despre metodă, o antropopoiesis, despre felul în care se scrie o antropologie”.

De mare interes se dovedeşte a fi compartimentul aplicativ, unde este surprins magistral contactul cu oraşul care îi revelează senzorial: zgomote tipice, culori, mirosuri, imagini, geometrii şi, nu mai puţin, mituri sau rituri, înrudiri sau vecinătăţi, tipuri de organizare, în stare să fixeze specificul identitar al locuitorilor. Detalierea acestor aspecte de tip antropologic se face cu lux de amănunte în: Capitolul 2 - Mirosul; Capitolul 3 - Gunoiul de aur; Capitolul 4 - Urechea lui Dionisos; Zgomotul; Capitolul 5 – Bulevardul.

Este incitant de urmărit odiseea mirosului, a olfactivului, dacă vreţi, de la respingerea lui de către Aristotel, ca fiind „stadiul inferior al animalităţii”, până la Kant, care-l situează pe ultimul loc între simţuri şi până la reabilitarea culturală a mirosului de către scriitori precum: Balzac, Baudelaire, Flaubert, Zola, Wilde, Proust, Calvino ş.a., demonstrând, implicit, că literatura tratează singularul şi nu generalul. Importanţa simţului olfactiv este reflectată şi lingvistic prin sintagmele bine selectate de autor: „are fler”, „a mirosit ceva”, „are nas”, „nu vede dincolo de vârful nasului”, „a-şi băga nasul”, „a merge cu nasul pe sus”, care conotează „calităţi intelectuale precum inteligenţă intuitivă, eficienţa alegerii, curiozitatea, dar şi defecte caracteriale sau mediocritate intelectuală, ori suficienţa sau limitarea”.

Pentru a decela aplicativ ariile mirosului, Nicolae Panea se referă la existenţa unei hărţi a mirosurilor urbane şi la miros ca fluid social. Sinestezia este astfel percepută ca o capacitate de interpretare a lumii, pentru că mirosul angajează creierul la activităţi cerebrale legate de emoţii, memorie, reacţii motorii şi lingvistice. Într-un fel miroase un cartier industrial, iar în altul unul rezidenţial. Emanaţiile odorifice diferenţiază nivelul de civilizaţie al locatarilor unui bloc, dar şi vârsta, sexul. Parfumurile femeilor sunt deosebite de cele ale bărbaţilor; parfumurile sau nonparfumurile „gulerelor albe”, ale funcţionarilor din instituţiile centrale, sunt diferite de cele ale salopetelor, ale cartierelor, de exemplu . Mirosul unui scări de bloc defineşte compoziţia socială şi culturală a locatarilor.

Gunoiul de aur este definit în funcţie de contribuţia platformei de resturi menajere (în jurul căreia gravitează salba de blocuri).

Deci oraşul e subtil, fiindcă ascunde atâtea sensuri existenţiale, nu uşor depistabile în toate chichiţele şi funcţiile lor social-culturale.

Este relevabil un simţ al observaţiei şi al deducţiei exemplare, cărora li se alătură şi le fundmentează ştiinţa interpretării bibliografice, chemată în sprijin. Deci antropologul-bibliotecă, recte autorul cărţii, nu se limitează la o cercetare emprirică de teren, ci acordă o maximă importanţă preterenului, prin pregătirea anterioară în bibliotecă, pentru a fi perfect potent în stabilirea şi clasarea corectă a semnelor distinctive ale ambientului urban cercetat. Ca într-un poem în proză este prezentat şi Bulevardul (titlu de capitol), cu toate sensurile lui profunde despre locuitorii care-l gardează, fiind „personajul, raisonneur-ul, cel care deschide parantezele clasificării, text şi paratext, la un loc”.

Între căpitanii, vectorii cunoaşterii senzoriale, auzul încheie plutonul, după văz, pipăit, miros. Dar nu înseamnă că nu are şi el locul cuvenit în competiţia perceptivă a realităţii, pentru că fiecare lucru are şi un sunet specific al său, precum constată autorul: „Omul trăieşte asaltat de sunete. Puţine sunt lucrurile, obiectele care nu au sunetele lor, fiecare ambient are o marcă sonoră pe care creierul uman o înregistrează ca atare”. Sunt bine individualizate zgomotele oraşului în diferitele momente ale zilei de urechea supra-sensibilă a antropologului, care conchide că sunetul şi mişcarea sunt primele semne ordonatoare ale spaţiului urban. Şi astfel se stabileşte, credem, specificitatea umanului şi a ambientului său, urban în acest caz, de unde se pot extrage concluziile trebuitoare acţionării sociale în direcţia proiectelor de dezvoltare fiinţială.

Credem că este relevabilă exemplificarea unor insule ale stilului figurativ, în tandem cu cel ştiinţific, care îi conferă studiului şi un pronunţat caracter literar. Iată câteva sintagme semnificative, ce reclamă un gust poetic indeniabil: „ţâşnirea factorului solar”, „zgomotul gros, bolovănos al maşinii de gunoi”, „simfonia agitaţiei”, „mirosul , ca fluid social”, „ mirosul – carte de vizită a locului”, „distilarea odorifică inefabilă”, „gunoiul de aur”, „tsunami cristalin – ieşirea elevilor de la ore”, „tonul telefoanelor mobile – palimpsest muzical”, „semantica urbană”, „motoarele de aer condiţionat – umflături hidoase pe feţele clădirii”; „firimiturile timpului” ş.a.

În compartimentul Concluzii sau despre ierarhiile secundarului, Nicolae Panea expune, într-o sinteză densă, specifică profesionalismului discursului său, că oraşul „devine un pretext, o canava pe care profilez realităţi, mai curând, teoretice, precum statutul antropologului, observaţia între practici ale reprezentării şi practici ale memoriei, rapotrurile hegemonice între canonul ştiinţific şi complementarităţi, rolul raţionalului şi al senzorialului în fabricarea realului, antropologia înţeleasă ca formă de fabricare a omului”, relevând, iată, încă o dată, importanţa antropologiei ca ştiinţă a omului.

Aşa cum îi stă bine unei cărţi corect structurate ştiinţific, sunt incluse în final: o binevenită traducere în limba engleză a „Concluziilor”, un compartiment de „Note”, pe capitole, urmate de o „Bibliografie” şi un „Index de nume”.

Toate cele expuse în acest comentariu, prea succint pentru elansarea, avântul profitabil al studiului cu un pronunţat caracter diegetic, încearcă să contribuie modest la realizarea unui portret binal: al omului de ştiinţă şi al scriitorului de reală valoare.